Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernie). Iar a doua zi dimineața, îmbracă-te în haine curate și îngrijite de sărbătoare, dar nu cu pregătire prea multă și lux; îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit (cf. 1 Corinteni 11, 5; cf. 1 Timotei 2, 9). Și pentru că, precum zice Scriptura, nu e cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile gale (Ieșirea 23, 15), de poți, pregătește din vreme darul tău pentru Sfântul Altar: lumânări, tămâie, prinoase din roadele pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și morților casei și neamului tău.

2.      Când să venim la biserică?

Bun și folositor lucru este să fii de față la întreaga Liturghie, în toate Duminicile și

sărbătorile. Sârguiește-te deci să fii din vreme în biserică. De poți, bine este să iei parte și la slujba dimineții (Utrenie și ceasuri, căci în timpul ei se săvârșește de fapt Proscomidia, care face parte tot din Sfânta Liturghie și atunci se cade să dăm preotului prescurile și pomelnicele. Dar de nu poți veni mai din vreme, caută, să te îndrepți spre casa Domnului cel puțin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

            Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârșit, căci numai așa te vei bucura pe deplin și de toate roadele dumnezeieștii slujbe. Cei ce nu vin la timp și pleacă din biserică înainte de sfârșitul slujbei, pe deoparte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbură și liniștea celorlalți, precum și buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptare, Sf. Ioan Gură de Aur aseamănă pe nii ca aceștia cu Iuda vânzătorul, care, pentru a-și îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul și pe Sfinții Apostoli înainte de sfârșitul Cinei celei de taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaș înainte de sfârșitul Liturghiei, erau pedepsiți odinioară cu cea mai mare pedeapsă: afurisirea sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creștinilor (Canonul 9 al Sfinților Apostoli și Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

3.      Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm

și ce trebuie să facem în biserică?

Intrând în  biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci, de prisos să știi cum trebuie să te porți în casa lui  Dumnezeu care este „Biserica Dumnezeului Celui Viu […]”, cum spune Sfântul Apostol  Pavel (1 Timotei 3, 15).

În clipa când pășim pragul Bisericii, să  lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești și toate simțirile pământești. În Biserică se intră cu „credință, cu frica lui Dumnezeu și cu bună evlavie”, precum ne îndeamnă preotul să ne rugăm, în ectenia cea mare de la începutul Sfintei Liturghii. Pășind în sfântul locaș, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele: „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Să nu ațintim deci gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile”, așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă. 

Pășește apoi ușor și fără zgomot, spre a te închina la iconostas. Dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeșnic, iar dacă ai adus prescură. Vin și pomelnic, dă-le preotului, prin ușa dinspre miază-noapte a Sfântului Altar.

Închină-te cu cuviința și evlavie, în fața sfintelor icoane, fără stai prea mult îngenunchiat mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și pentru ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei (dar dacă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi mai bine să te închini la icoane după sfârșitul slujbei).

Mergi după aceea în liniște și te așază la locul cuvenit: bărbații la dreapta, iar femeile la stânga (sau cum se obișnuiește la țară, femeile în pronaos sau în tindă, iar bărbații în sânul bisericii). Ai grijă să lași prin mijloc, loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși de acolo cu Sfânta Evanghelie și cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăși, ca stranele să rămâne libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputinicioși și mai osteniți ca tine, pentru ca aceștia să poată să se așeze jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla și nu te mișca fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul ce ți l-ai ales dintru început, pentru a nu tulbura buna rânduială din casa Domnului,  căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corintei 14, 33). Păstrează, tot timpul, în ținută și înfățișarea ta trupească seriozitatea, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau fără luare aminte în strană, ci drept, în picioare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”.

Nu vorbi și nu râde, nu scuipa și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul de lângă tine, ci urmărește cu băgare se seamă rânduiala slujbei, bine știind și încredințat fiind că toate câte se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac nu numai pentru preotul slujitor sau pentru cântăreții care dau răspunsurile la strană, ci pentru noi toți, slujitorii și credincioși, împreună. Ascultă mai ales, cu multă luare aminte, cele ce se cotesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii de asemenea atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu Căruia slujește.

Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Închină-te, adică fă-ți semnul Sfintei Cuci și pleacă-ți genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul citirii Sfintei Evanghelii, la ieșirea cu cinstitele Daruri, în timpul cântării Pre Tine Te lăudăm (când se sfințesc darurile), la Axion (când preotul mijlocește pentru noi). Nu faci rău dacă stai în genunchi atunci când se cântă Tatăl Nostru.

4.      Se cuvine ca mirenii (credincioșii de rând) să cânte în biserică?

Da! Să ne sârguim a învăța cântările stranei, pentru ca atunci când le-am deprins bine,

să ne alăturăm cântăreților sau corului din jurul stranie, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare și împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 6). Bun și plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică „să slăvească cu un glas și cu o inimă” pe Dumnezeu. Căci doar așa ne îndeamnă preotul la începutul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”!

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie fie în cor, fie la strană, să nu cântăm numai cu glasul, cu și cu inima și să nu producem tulburare, cântând mai tare ca ceilalți, pentru ca să ni se audă glasul, sau luând-o înainte ori rămânând în urmă și încurcând astfel pe cântăreți, căci lucru acesta este neplăcut și urechilor noastre și Domnului și e spre paguba noastră sufletească.

Iar dacă nu știm sau nu putem cânta, să ne rugăm în liniște, să ne rugăm fierbinte, cu credință și cu tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre la rugăciunile obștești ale bisericii, rostite de preot sau de diacon.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme și cu cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci, împreună petrecerea și unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită. Iar la sfârșitul Liturghiei, închină-te și mulțumește lui Dumnezeu și tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul și îmbogățirea sufletului.

Făcând așa, vom putea spune că am luat parte, cu adevărat, la sfânta slujbă și vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu, „coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa”, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel smerit din Sfânta Evanghelie (cf. Luca 18, 14)[i].

 

 

---

[*] Text publicat în Glasul Bisericii, X (1951), 4-5, pp. 20-23.

---

[i] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 19-23.

Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul, învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral (Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume). Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop, preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între ierarhie și popor.

            Structura sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică este aceea care realizează leiturgia, iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului (sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul, învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu, unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos. Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui Hristos.

            Astfel, Biserica rugătoare reprezintă în mod real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este exprimată în cultul ei, nu este nici clericală (în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei, armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.

            Acest lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este exprimată și veșmintele lui liturgice. Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:

1.      Stiharul (stikharion), o cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor, pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost îmbrăcați”,

2.      Epitrahilul (epitrakhilion), veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele întregii lumi;

3.      Mânecuțele (epimanikia), care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile, darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;

4.      Brâul, semnul ascultării, vegherii, supunerii. Nu el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui Hristos;

5.      Felonul (phelonion), veșmântul care acoperă omul întreg și care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos, împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.

La aceste veșminte de bază episcopul adaugă omoforul (omophorion) – un epitrahil larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele diaconului sunt: stiharul, mânecuțele și orarul (un epitrahil îngust), pe care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe Dumnezeu întru înălțime[1].

 

 

---

[1] Pr. Alexander Schemann, Liturghie și viață, traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.

Recomandare de carte: Cărți care n-ar trebui să lipsească unui preot

Cartea Deschisa a Imparatie... by Ciausu Alexandru

(Dumitru Staniloae) Spiritu... by Grigorcea Ionut

Materia folosită la sfintele slujbe - Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

 

Materia folosită la sfintele slujbe

 

 

Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

I.            Pregătirea aperceptivă

            Așa precum păcatul a cuprins întreaga ființă a omului, tot astfel și opera răscumpărătoare a Domnului aduce deopotrivă sfințenia sufletului și a trupului. În felul acesta, pe lângă actele de pietate cu caracter duhovnicesc, precum rugăciunea, postul, pocăința, etc, este folosită în cadrul slujbelor bisericești și o anumită materie, care prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânta asupra ei transmite harul mântuitor asupra întregii noastre ființe, spre desăvârșirea deopotrivă a trupului și a sufletului.

II.            Anunțarea temei

            Vom vedea astfel care este materia necesară sfintelor slujbe bisericești și ce importanță are ea pentru dobândirea sfințeniei și mântuirii.

III.            Tratarea

Materiile folosite în cult sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sfântul Mir, tămâia și lumânările. Le vom vedea pe rând.

1.      Pâinea reprezintă alimentul principal, care ne asigură viața biologică, după cum rezultă și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea este în același timp și darul lui Dumnezeu, însă și strădania noastră. Din evlavie noi oferim lui Dumnezeu darul nostru din darul Lui și astfel intrăm în comuniune cu El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”... Dumnezeu Însuși poruncește lui Moise ca în cortul mărturiei, „pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30; Levitic 2, 1-4). Pe lângă aceasta, oferirea pâinii și a vinului erau socotite și un mod de cinstire și de binecuvântare arătat persoanei prețuite (Facere 14, 19-19). Mântuitorul dă o semnificației proprie pâinii, care se aduce jertfă: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Datorită acestei asemănări, Domnul preface pâinea în Trupul Său la Cina cea de Taină, spre a fi o permanentă hrană spirituală credincioșilor (Matei 26, 25). Pâinea prefăcută în Trupul lui Hristos definește Biserica. Așa cum pâinea este formată din mai multe boabe de grâu, tot așa și Biserica este Trupul lui Hristos, format din mai multe membre. Pâinea euharistică nu trebuie să se confunde cu pâinea binecuvântată, precum este prescura (anafura) de la sfârșitul Liturghiei, sau pâinea de la litie, care ne amintește de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântată Domnul în pustie (Matei 14, 19-21).

2.      Vinul, asemenea pâinii, avea în Vechiul Testament simbolul cinstirii cuiva și a binecuvântării lui. El era considerat ca fiind „sângele boabelor de struguri” (Deuteronom 32, 14), fiind folosit în alimentație ca întăritor al trupului și chiar ca lea vindecător (Luca 10, 34; Tim. 5, 23). Ca și pâinii, Mântuitorul dă vinului o semnificație proprie, prefăcându-l în Sângele Său la Cina cea de Taină, cu puterea de a ierta păcatele (Matei 26, 27-28). La fel ca pâinea, vinul rezultă tot din boabe și reprezintă astfel Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, ca unitate a credincioșilor care se împărtășesc din același Pahar. Ca simbol al unității și bucuriei, vinul este folosit și în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Este binecuvântat împreună cu pâinea în cadrul slujbei Litiei. Se mai folosește apoi și la stropirea trupului celor adormiți.

3.      Apa este un element indispensabil vieții. Este și un element al curăției trupului, devenind și un simbol al curăției sufletești, precum era și botezul lui Ioan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință...” (Ioan 3, 11). Prin botezul Domnului însă apele se sfințesc, primind puterea Sfântului Duh. Și astfel prin harul Sfântului Duh apa se sfințește mereu, constituind materia tainei Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (Ioan 3, 5). Apa sfințită este folosită de Biserică și în slujbele ierurgiilor. Aceasta este apa cea vie la care se referă Iisus în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 14). Sfințirea apei se numește „aghiasmă”. Cunoaștem „Aghiasma mică”, numită și „sfeștanie”, făcută la casele credincioșilor, precum și „Aghiasmă mare” săvârșită în special la Bobotează.

4.      Untdelemnul alături de pâine și tămâie constituie în Vechiul Testament jertfa care se aduce lui Dumnezeu pe altar (Levitic 2, 4). El este simbolul puterii, de aceea cu el erau unși marii demnitari religioși și politici, adică arhiereii, profeții și regii (Regi 10, 1; 19, 16; III Regi, 1, 45). Asemenea ramurii de măslin din al cărui fruct se extrage, untdelemnul este simbolul bucuriei și al mântuirii (facere 8, 11). Fiindcă se folosea și la întreținerea luminii în candele, are și simbolul înțelepciunii (Matei 25, 1-13). Ca și vinului, untdelemnului i se atribuie puteri vindecătoare (Luca 10, 34). Mântuitorul recomandă Sfinților Apostoli trimiși în misiune să acorde vindecări prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 13), întemeind astfel Taina Sfântului Maslu, practicată de Biserică (Iacob 5, 15). Untdelemnul simbolizează apoi, bucuria mântuirii atunci când este folosit la Taina Sfântului Botez.

5.      Sfântul Mir constituie un amestec de untdelemn, vin și 38 de arome preparate după o anume rânduială și sfințite în Joia Sfintelor Patimi de un sobor de episcopi. Purtând în sine prin sfințire puterea darurilor Sfântului Duh, Sfântul Mir constituie materia Tainei Mirungerii, care se aplică imediat după Botez ca o „pecete a darului Sfântului Duh” (I Corinteni 1, 2). Se mai folosește apoi la sfințirea lăcașurilor de închinăciune, a antimiselor, precum și a celor căzuți și reveniți la Biserica Ortodoxă.

6.      Tămâia este rășină frumos mirositoare a unor arbori. Sub formă mai fină, de calitate superioară este și smirna. Ea servea mai mult ca aromat la îmbălsămarea morților. Încă din Vechiul Testament tămâia era folosită din porunca lui Dumnezeu (ieșire 30, 1-8). Tămâia care se ridică în sus oferă imaginea rugăciunii curate care se înalță spre Dumnezeu (psalmul 140, 25). Ea reprezintă și simbolul curăției, fiindcă aroma ei alungă mirosul neplăcut. Venirea lui Mesia va aduce o preamărire a numelui lui Dumnezeu, printr-o jertfă universală de tămâie (Maleahi 1, 11). De aceea, Domnul a fost întâmpinat la Nașterea Sa cu aur, smirnă și tămâie... este folosită în cultul creștin din cele mai vechi timpuri. Obiectul de cult cu care se tămâiază se numește cădelniță. Se folosea la început la slujbe de înmormântare, apoi s-a generalizat la toate slujbele, având de fiecare dată o altă interpretare.

7.      Lumânările au intrat în cultul creștin încă dintru început, fiind aduse de iudeii încreștinați (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Lumânarea închipuie lumina lui Hristos (Ioan 8, 12). Pentru credincioși simbolizează și lumina vieții lor curate, izvorâte din viața lui Hristos, lumânările sunt folosite la toate slujbele bisericești, având de fiecare dată simbolul ei specific. Lumânările sunt făcute din ceară culeasă de albine din cele mai variate și aromate flori. Și cum albinele sunt toate fecioare, lumânarea făcută din ceara lor închipuie Trupul Mântuitorului născut din Sfânta Fecioară. Lumânările sunt puse în sfeșnic. Acestea, după forma în care sunt făcute, au anumite simboluri. Sfeșnicul cu un braț închipuie unitatea Sfintei Treimi. Cele cu două brațe simbolizează cele două firi ale Mântuitorului; cele cu trei brațe oferă imaginea persoanelor Sfintei Treimi. Cele cu 7 brațe indică cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cele cu 12 brațe amintesc de cei 12 Apostoli.

IV.            Recapitularea – Aprecierea

            Am văzut că materia folosită la în cultul creștin își are originea în cultul iudaic. Ea a fost folosită nu la întâmplare, ci din porunca lui Dumnezeu.

            Trecând însă în cultul creștin ea primește specificul și sensul spiritual al noii religii, încât și semnificația ei va primi amprenta vieții duhovnicești specifică creștinilor. Astfel, pâinea și vinul, de pildă, reprezintă modul de cinstire și binecuvântare a unei persoane deosebite. Folosite însă la Sfânta Liturghie și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, pâinea și vinul se oferă spre iertarea păcatelor, ele reprezentând în același timp și Unitatea Bisericii, ca Trup tainic al Domnului. În felul acesta, puterea Sfântului Duh se transmite prin materia folosită întregii ființe a credincioșilor, atât trupului, cât și sufletului.

V.            Asocierea

            În acest caz nu trebuie să confundăm materia folosită la unele slujbe, față de aceeași materie folosită la alte slujbe. De pildă pâinea și vinul folosite la slujba litiei reprezintă doar un simbol pe când pâinea și vinul folosite ca daruri în cadrul sfintei Liturghii, reprezintă o prefacere reală în Trupul și Sângele Domnului, având și efectele unei jertfe reale. Untdelemnul din candele e simbolul înțelepciunii, iar cel de la Taina Botezului simbolizează bucuria mântuirii, pe când în cadrul Tainei Sfântului Maslu, untdelemnul sfințit are efecte de vindecare a bolilor și de iertare a păcatelor. Tămâia și lumânarea sunt simboluri. Sfântul Mir nu este de asemenea un simbol, ci purtătorul darurilor Sfântului Duh care pecetluiesc viața duhovnicească a celui botezat. La fel apa sfințită (care nu se strică) are în ea puterea harului sfințitor, nu este ca înainte un simplu simbol al curăției.

VI.            Generalizarea

            Din cele până aici tratate vedem că materia necesară slujbelor bisericești reprezintă darul lui Dumnezeu dat nouă spre întreținerea vieții trupești, dar pe care îl oferim și noi lui Dumnezeu spre a-l sfinți și a ne fi de folos spre dobândirea mântuirii.

VII.            Aplicarea

            Materia folosită în cult reprezintă în cea mai mare parte dania credincioșilor. Se cuvine ca aceste daruri oferite lui Dumnezeu și sfințite spre mântuirea noastră să corespundă întru totul acestui scop. Astfel, pâinea oferită ca dar trebuie să fie făcută din faină de grâu dospită, vinul să fie din struguri, curat și neoțetit, de preferință de culoarea roșie. Untdelemnul să nu fie râncezit, iar apa să fie curată. Se obișnuiește apoi ca la intrarea în Sfântul Locaș de închinare credincioșii să aprindă lumânări și să se roage pentru cei vii și pentru cei adormiți. Aprinderea lumânării atrage după sine luarea aminte ca și conștiința și faptele să fie pătrunse de lumina lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). La fel când credinciosul aduce darul spre a fi sfințit să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: „De-ți vei aduce darul tău al altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-25)[1].

---

[1] Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze. Lecții de religie – clasele V-XII, vol. II, ed. Banatica, Caransebeș, 2001, pp.242-428.

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia

 

Simbolismul Sfintei Liturghii (I)

Proscomidia

 

 

       I.            Introducere. În ultimele două cateheze am descris simbolismul Vecerniei și al Utreniei, slujbe pregătitoare pentru Sfânta Liturghie, atât din punct de vedere liturgic, cât și duhovnicesc[1]. Pășim acum spre Sfânta Liturghie, pentru a prezenta înțelesurile momentelor principale, având același gând, de a-i familiariza pe credincioșii noștri cu ceea ce se petrece dincolo de ceea ce se vede și se aude la slujbă. Practic, cu ce semnifică anumite expresii, obiecte și mișcări liturgice. Sfânta Liturghie, în partea ei văzută, începe cu „Binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului”, dar, înainte de acest început, mai are o rânduială, tainică, prin care preotul pregătește Sfânta Euharistie (Împărtășanie). Această rânduială se numește Proscomidie (din gr. προςϞομίζειν – a aduce, a pune înainte, a oferi), slujbă de mare frumusețe simbolică. Însă, pentru a fi înțeles acest simbolism, socotim necesar a prezenta integral și textul ei. De aceea, recomandăm a se citi explicațiile din această cateheză paralele cu textul propriu-zis, ușor de găsit în cărțile noastre și chiar pe Internet[2].

     II.            În cateheza de față am ales ca temă explicarea Proscomidiei, întrucât ne va ajuta apoi să înțelegem mai bine simbolismul întregii Sfinte Liturghii.

  III.            Tratarea temei va prezenta, pe scurt, înțelesul elementelor principale, care țin de această rânduială: locul săvârșirii, obiectele, darurile aduse de credincioși, gesturile și textele liturgice etc.

LOCUL săvârșirii se numește proscomidiar, situat în Sfântul Altar, într-o absidă (firidă) a peretelui de miazănoapte. Cuvintele proscomidiar și proscomidie provin din grecescul „proskom zo”, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi cuiva un dar. Această firidă are un dublu simbolism: peștera în care S-a născut Mântuitorul și mormântul din care El a înviat.

OBIECTELE. Cadrul propriu-zis are în componență o măsuță adăpostită sub o boltă mică și o candelă cu ulei (sau un sfeșnic cu lumânare de ceară). Pe măsuță se află: Discul, care va purta va purta viitorul Trup al Domnului, simbolizând ieslea din peștera în care S-a născut, dar și năsălia (patul) pe care El a fost purtat de la Cruce la Mormânt; Potirul, care va purta Sângele Domnului și care simbolizează paharul de la masa Cinei celei de Taină, pe care l-a binecuvântat Iisus, când a zis: „Beți dintru Acesta toți...”, dar și paharul în care, după tradiție, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele curs din rănile Mântuitorului, la răstignirea Lui pe Cruce; Copia, un cuțitaș cu două tăișuri cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliță, obiect cu ajutorul căruia preotul va tăia din prescură părțile ce vor fi așezate pe disc. Simbolizează sulița cu care unul dintre ostași L-a împuns în constă; Steluța, alcătuită din două semicercuri de metal, unite la mijloc. Simbolizează steaua după care s-au călăuzit magii de la Răsărit; Lingurița, cu ajutorul căreia vor fi împărtășiți credincioșii, simbolizând cleștele cu care un serafim a luat o bucată de cărbune aprins și l-a atins de buzele Prorocului Isaia (Isaia, 6); Trei procovețe: unul pentru potir, altul pentru disc și unul mai mare, numit „aer” care va fi deasupra amândurora. Primele două simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Mântuitorul (ca Prunc), dar și giulgiurile cu care a fost înfășurat la punerea în mormânt. „Aerul”, acoperământul care este purtat pe spate de către preot, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, simbolizează bolta cerească, precum și lespedea așezată deasupra mormântului Domnului.

            DARURILE: pâine (prescură) și vin, aduse de credincioși odată cu pomelnicele de vii și morți. De ce pâine și vin? Pentru faptul că din aceste elemente se va pregăti Sfânta Euharistie (numite și Împărtășanie sau Cuminecătură), ca la Cina cea de Taină. Pâinea și vinul sunt alimente constitutive ale vieții omului, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În același timp, ele sunt produsul specific al priceperii omului; animalele și păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e capabil să obțină din ele pâine și vin.

Prescura are o pecete pătrată (sau mai multe), cu inscripția IIS HS NI KA (Iisus Hristos biruie, învinge). Cuvântul „prescură” vin din grecescul „προϭϕοπά”[3] (pro-aducere, ceva care se aduce în mod solemn, ofrandă), iar forma ei poate fi diferită: de obicei, în cruce, dar și rotundă. Pentru Proscomidie este nevoie de cinci prescuri, dar poate fi și una, fie în formă de cruce, cu cinci părți, patru laterale și una la mijloc, fie rotundă, cu peceți speciala, așa cum se obișnuiește în multe biserici. Anumiți părinți ai Bisericii (între ei, pr. Prof. Ilie Moldovan, de la Sibiu) nominalizează și apa (curată, de izvor – unde se poate), pe care credincioșii trebuie s-o aducă la Altar, întrucât și acest element intră în compoziția Sfintei Euharistii.

GESTURILE ȘI TEXTELE LITURGICE trebui urmărite, acum, în paralele cu textul propriu-zis al Proscomidiei. Vom observa, astfel, că pe Sfântul Disc va fi reprezentată întreaga Biserică, din cer și de pe pământ.

1.      Din prima prescură sau din mijlocul celei rotunde se scoate un „cub” cu pecetea IIS HS NI KA, ce se numește Agneț, (Lat. Agnus; gr. ἀμνὸς; sl. Agnĭcĭ – miel), care Îl reprezintă pe Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29). Ritualul liturgic legat de scoaterea Agnețului amintește, treaptă cu treaptă, ceea ce a fost esențial în actul mântuirii: patimile și moartea jertfelnică îndurate de Mântuitorul Iisus Hristos.

2.      Din prescura a doua se scoate un triunghi consacrat Maicii Domnului, ce va sta de-a dreapta Sfântului Agneț.

3.      Din prescura a treia se scot triunghiuri micuțe pentru sfinții Bisericii, începând cu arhanghelii și încheind cu sfântul a cărui Liturghie se săvârșește în acea zi.

4.      Din a patra prescură se scot trei triunghiuri, pentru arhiereul locului și preoții/diaconii coslujitori; pentru popor și cârmuitorii țării; pentru ctitorii în viață ai lăcașului respectiv. Tot din prescura a patra se scot și părticele (miride) pentru toți cei vii care se pomenesc în Sfântul Altar.

5.      Din prescura a cincea se scot miride pentru toți cei adormiți care se pomenesc.

            La urmă, preotul ia din nou a patra prescură, scoate o părticică și o pune la cele vii, zicând: Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă-mi toată greșeala cea de voi și cea fără de voie și să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

 IV.            Recapitulând cele de până aici, e bine să observăm că la Proscomidie preotul și credincioșii își dau mâna pentru minunata pregătire a Sfintei Liturghii, fiecare cu partea sa de contribuție: preotul, cu slujba tainică, frumoasă și atât de bogată în semnificații, iar credincioșii cu darurile pe care la duc, din darurile primite de la Dumnezeu și din ostenelile proprii.

    V.            Asocierea dintre priveliștea extraordinară, măreață și emoționată de pe Sfântul Disc și ceea ce preotul slujitor vede cu ochii minții în Împărăția cerurilor este evidentă. După cum bobul, din diminețile de vară, prinde toată bolta senină a cerului, încât soarele se reflectează ca un punctuleț strălucitor într-o mare albastră, încadrat de marginile verzi ale orizontului, așa tipsia de metal a Discului cuprinde (minune a lui Dumnezeu!) Biserica întreagă, din cer și de p e pământ: triumfătoare, din cer, cu Hristos în mijloc (nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt), cu Maica Domnului, cu cetele îngerilor și ale sfinților; luptătoare, de pe pământ, cu viii care se roagă și morții care așteaptă.

 VI.            Generalizând ceea ce se petrece în firida Sfântului Altar, reținem că Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, fiind începutul ei tainic, pregătitor, așa cum tainică a fost viața Mântuitorului până la 30 de ani, când a ieșit la propovăduire. De fapt, această lucrare „povestește” plastic istoria mântuirii neamului omenesc, marcată de Nașterea, propovăduirea, patimile, moartea și Învierea lui Hristos.

VII.            Aplicarea învățămintelor acestei lucrări tainice reiese de la sine: în timp ce preotul proscomidește, credincioșii îl pot însoți tainic cu rugăciunea lor și cu evlavia manifestată în timpul Utreniei, având o atitudine cuviincioasă nu doar în timpul Liturghiei propriu-zise, ci chiar din clipa în care au pășit pragul sfântului locaș. Un mare ajutor pentru cultivarea acestei evlavii, chiar de la început, îl reprezintă rostirea în taină a rugăciunii de intrare în biserică: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Surse bibliografice:

Pr .prof. Ene Braniște, Liturgică Specială, Edit. Institutului Biblic, București, 1980;

† Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Edit. Institutului Biblic, București, 2007;

Rânduiala Proscomidiei, www.biserica.org/Publicatii/Rugăciuni/Liturghier/Proscomidia/index.html[4].

 

Carte citată se găsește aici: http://www.librariasophia.ro/carti-Cateheze-pastorale-pe-%C3%AEn%C5%A3elesul-tuturor-vol-I-Gordon-Vasile-pr-prof-dr-so-8383.html

 

---

[1] Este vorba de catehezele cu numărul 39 și 40 pe care eu nu le-am copiat pe blog, pentru că momentan ne ocupăm, strict, de Sfânta Liturghie.

[2] Ritualul Proscomidiei: https://dervent.ro/proscomidia.php?cID=cat-rugaciuni-proscomidia&cType=INDEX.

[3] În limba slavă: proskura.

[4] Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, 2012, pp. 201-204.