Cum m-a umilit un cerșetor?

Cum m-a umilit un cerșetor?

 

Cum m-a umilit un cerșetor? O lecție de smerenie pe care n-am uitat-o

Uneori, Dumnezeu ne oferă cele mai frumoase lecții prin oameni de la care ne așteptăm cel mai puțin să învățăm ceva. Nu întotdeauna cei care ne învață poartă haine elegante, au diplome sau ocupă un loc important în societate. Uneori, învățătorul nostru poate fi un om pe lângă care trecem grăbiți, fără să-l privim măcar.

Așa am învățat și eu o lecție. Nu într-o sală de curs, nu dintr-o carte de teologie și nici la vreo conferință, ci într-o parcare din Timișoara, de la un om fără adăpost.

Totul a început cu o întrebare neașteptată:

— Ce-ai pățit, „popo”? Ai văzut ce ți-au făcut ăștia?

Tocmai coborâsem din mașină, într-o parcare în care erau împrăștiate grămezi de moloz rămase în urma refacerii trotuarelor. Pentru câteva clipe, nu am înțeles cine vorbea, de unde venea vocea și, mai ales, dacă mie mi se adresa.

De ce îmi spunea „popă”? Probabil barba și îmbrăcămintea mea îl făcuseră să creadă că sunt preot. În realitate, eram profesor de Religie.

M-am întors și l-am văzut.

Era un om sărman, care își ducea viața pe străzi și aduna fier vechi pentru a face rost de bani. Am început să discutăm și am aflat câte ceva din povestea lui.

Mi-a spus că suferea de inimă, că trecuse prin mai multe operații și mi-a arătat cicatricile rămase în urma acestora. Susținea că avea nevoie zilnic de medicamente care îl costau aproximativ 30 de lei, o sumă deloc neglijabilă pentru cineva care trăia din ceea ce reușea să adune de pe stradă.

Dormea, după cum mi-a povestit, într-un vagon părăsit din zona Gării de Nord din Timișoara.

Era supărat pe oameni. Atât de supărat, încât își scrisese pe spatele vestei reflectorizante pe care o purta un mesaj:

„Oameni răi ca-n Timișoara nu găsești în toată țara.”

Nu știam prin câte trecuse și nici ce experiențe îl făcuseră să ajungă la o asemenea concluzie. Dar în spatele acelor cuvinte se simțea amărăciunea unui om care, probabil, cunoscuse destul de bine indiferența semenilor.

Am discutat o vreme și, înainte de a pleca, i-am oferit câțiva bani. Nu îmi ceruse nimic. Conversația noastră nu începuse cu o rugăminte de ajutor, ci cu o observație despre parcarea în care mă aflam.

Însă ceea ce a urmat m-a surprins cu adevărat.

Omul din fața mea a început să vorbească despre Dumnezeu și despre Sfânta Scriptură.

Nu vorbea la întâmplare. Cunoștea pasaje biblice, le reproducea cu o ușurință care m-a impresionat și, ceea ce m-a mirat cel mai mult, indica și locurile din care proveneau.

Mi-a vorbit despre iubirea creștină, amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

„De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.” (I Corinteni 13, 1)

A continuat să recite din minunatul capitol al treisprezecelea al Epistolei întâi către Corinteni, cunoscut drept Imnul iubirii.

Apoi a amintit și concluzia apostolului:

„Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 13)

Îl priveam și îl ascultam.

La un moment dat, discuția s-a îndreptat și spre creștinii neoprotestanți, pe care îi numea, în limbajul obișnuit, „pocăiți”. Avea propriile sale păreri despre ei și a citat cuvintele Mântuitorului:

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21)

Nu am încercat să transform întâlnirea într-o dispută confesională. Am preferat să-l ascult.

Am descoperit apoi că știa poezii, compunea versuri și anecdote și cunoștea foarte bine creațiile lui Traian Dorz, poetul atât de apropiat de spiritualitatea Oastei Domnului.

Nu știu dacă avusese vreo legătură directă cu această mișcare duhovnicească. Cert este că poezia religioasă și cuvintele Scripturii îi erau familiare.

Spre sfârșitul discuției, a început să-mi explice, într-un mod original, ce semnificații duhovnicești atribuia literelor din numele lui Iisus. Vorbea despre iubire, unitate, smerenie și alte virtuți creștine. Nu am reținut toate explicațiile sale, dar mi-a rămas în minte entuziasmul cu care vorbea.

În cele din urmă, ne-am despărțit.

— Dumnezeu să-ți ajute!, mi-a spus.

Am plecat mai departe, dar gândul mi-a rămas la acel om.

Și atunci a început adevărata lecție.

Eu, profesor de Religie, omul care studiasem teologia și care aveam datoria de a le vorbi altora despre Dumnezeu, tocmai întâlnisem un om fără adăpost care îmi recitase din Sfânta Scriptură cu o familiaritate surprinzătoare.

M-am întrebat:

Cunosc eu atât de bine Sfânta Scriptură? Pot reproduce cu aceeași ușurință atâtea versete? Am eu aceeași râvnă de a păstra în minte cuvintele lui Dumnezeu?

Nu era vorba despre o competiție a cunoștințelor biblice. Nu voiam să aflu cine știe mai multe versete. Dar întâlnirea aceea m-a făcut să-mi cercetez propria conștiință.

Și am înțeles cât de ușor putem ajunge să măsurăm oamenii după aparențe.

Vedem un om îmbrăcat sărăcăcios și presupunem că nu are nimic să ne ofere. Vedem un om fără adăpost și ne gândim numai la lipsurile lui materiale. Uităm însă că dincolo de hainele ponosite există o viață, o istorie, o conștiință și, uneori, o bogăție sufletească nebănuită.

Omul acela nu avea o locuință, dar păstra în memorie cuvinte ale Scripturii. Nu știu cât studiase, unde învățase și cine îl îndrumase. Nu știu nici cât din ceea ce cunoștea reușea să împlinească în propria viață. De altfel, nici despre mine nu aș putea spune că împlinesc întotdeauna ceea ce îi învăț pe alții.

Dar știu că, în acea zi, am primit o lecție de smerenie.

M-am gândit la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

„Cunoștința semețește, iar iubirea zidește.” (I Corinteni 8, 1)

Cunoașterea este un dar minunat. Studiile sunt importante. Pregătirea intelectuală este necesară, mai ales pentru cel care are responsabilitatea de a-i învăța pe alții. Dar cunoașterea nu trebuie să devină prilej de mândrie și nici motiv pentru a-i privi de sus pe cei care nu au avut aceleași posibilități.

Adevărata învățătură ar trebui să ne facă mai smeriți, nu mai aroganți.

Și, poate, aici se află lecția cea mai importantă a întâlnirii mele.

Nu eu eram cel care trebuia neapărat să-l învețe ceva pe acel om. În ziua aceea, el a fost cel care m-a învățat pe mine.

M-a învățat fără să-și propună acest lucru. Fără să mă mustre. Fără să știe câte studii aveam sau ce profesie practicam. Pur și simplu, vorbind despre ceea ce cunoștea și despre ceea ce purta în suflet.

Cum m-a umilit, așadar, un cerșetor?

Nu printr-o insultă. Nu printr-un gest nepotrivit. Nu printr-o vorbă care să mă rănească.

M-a „umilit” în sensul că m-a făcut să-mi văd propriile limite. Mai bine spus, m-a smerit.

Mi-a amintit că omul nu poate fi redus la situația lui materială, la hainele pe care le poartă sau la locul în care doarme.

Mi-a arătat că pot învăța ceva prețios chiar și de la cel pe lângă care societatea trece adesea fără să-l observe.

Și m-a făcut să înțeleg încă o dată că, înaintea lui Dumnezeu, nu diplomele, funcțiile și aparențele dau măsura deplină a omului, ci felul în care acesta răspunde iubirii dumnezeiești prin propria viață.

Am plecat din acea parcare cu mai mult decât venisem.

Eu îi oferiserăm câțiva bănuți. El îmi oferise, fără să știe, un motiv de cercetare a propriei conștiințe.

Uneori, cei pe care credem că trebuie să-i ajutăm sunt tocmai cei de la care avem cel mai mult de învățat.

Hrab Alexandru