Cu adevărat deșertăciune sunt toate
By
Alexandru Hrab
Participând
la numeroase înmormântări și la numeroase parastase nu am observat ori poate nu
am fost întrutotul atent la unele din cuvintele rostite în cântările
bisericești din cadrul slujbelor acestor evenimente. Una dintre ele spune: „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa
aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a
zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde
împreună sunt împăraţii şi săracii…”. Deci, toate în această viață sunt
deșertăciune, umbră, vis, iar noi ne tulburăm în van și zadarnic, fără nici un
temei adevărat, amăgindu-ne singuri că putem obține multe (un loc de muncă mai
bine plătit, studii superioare, o casă mai mare etc.), că putem face lucruri
mari, invidiindu-ne unii pe alții, urându-ne între noi, uitând, în cele din
urmă, de Dumnezeu pentru ca în final cu acest trup de lut să fim așezați în
pământul din care am fost creați. În
groapă nu ducem nimic cu noi! Știm asta, dar ne tulburăm când cineva ne
zice un cuvânt urât, ne întristăm când dăm de un necaz, suferim când „ni se
scufundă corăbiile” și, totuși, alergăm.
Spre
ce alergăm? Suntem într-o alergare spre lumea de dincolo, iar în această grabă nu mai avem timp să vedem
clipele importante pe lângă care trecem, pentru că suntem grăbiți să trecem
prin viață importanți (Pr. Constantin Necula). În amăgirea noastră uităm să
privim în jurul nostru la cei mai năpăstuiți de soartă. Ne furăm „căciula” unii
altora, vrem să fim mai frumoși, mai bogați, mai înțelepți, mai inteligenți.
Suntem nemulțumiți de ce avem și ne dorim mai mult, tot mai mult.
Nu
mai avem timp să iubim curat. Nu mai avem timp să ne vizităm părinții bătrâni
și bolnavi. Nu mai avem timp pentru prieteni. Nu mai avem timp să ascultăm
susurul unei ape, să privim la frumusețea unui răsărit și să ne liniștim odată
cu soarele care apune. Nu mai vedem florile din jurul nostru și nici blândețea
animalelor. Nu mai trăim bucuria, pentru că nu mai știm să ne bucurăm și să
prețuim ceea ce avem. Am uitat de simplitate. La toate acestea aș adăuga o
poveste de care am rămas profund impresionat: „Pătura pe care a primit-o recent de la o
organizație de caritate, îi încălzea corpul înghețat. Cizmele pe care le-a găsit
într-un coș de gunoi îi erau numai bune. Luminile străzii îi încălzeau sufletul
înghețat de întunericul rece. Forma băncii din parc i se păru atat de cunoscută spatelui său bătrân și obosit. «Îți
mulțumesc, Doamne! Viața este, pur și simplu, minunată. Spuse el!»”.
Îți
mulțumesc, Doamne! Pentru că văd, pentru că aud, pentru că merg, pentru că
am mâini, pentru că citesc, pentru că pot să miros o floare. Pentru că mi-ai
dat viață, dar pe care eu nu o prețuiesc, deoarece alerg după deșertăciune și
pentru că vreau să fiu important în fața oamenilor, uitând că sunt important
pentru Tine!
Să nu uităm că toate le vom pierde,
rând pe rând, pentru că toate sunt schimbătoare. Noi, oamenii, suntem
nestatornici. Vom îmbătrâni și ne vom ofili. Azi putem să fim în slavă, dar
mâine vom fi în pământ. Așa cum pierim noi va pieri și slava lumii acesteia.
Să medităm, dar, acum la final de an
la aceste versuri:
„Omule ce-n astă lume zi și noapte te trudeștiCât mai multe-averi și ranguri pe pământ s-agonisești.Nu gândești că mâine, poate, Dumnezeu te va chema,Și-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?Cui va rămânea averea câtă-n lume adunași,Cui rămân a tale fapte și păcatul cui îl lași?Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,Cine, dacă tu-n viață nici măcar nu te-ai gândit?”
Dacă
ți-au plăcut sau dacă nu ți-au plăcut cele scrise merită să citești și aceasta:
Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la
omul de alături până la apa caldă din baie
Cine
suntem noi? Suntem oameni dăguți, frumoși, stilați
și zâmbitori. Avem posibilitatea să ne răsfățăm, să obţinem tot ce dorim, nu
ducem lipsă de nimic spre deosebire de celelalte generații din trecut. Dar, pe
lângă toate acestea nu vedem esențialul, nu știm să ne bucurăm, să fim
fericiți.
Noi
suntem generația care mereu e pe fugă. Ne grăbim mereu, fugim
undeva nici nu știm unde. Dorim multe, dar nu ne forţăm să obţinem nimic.
Credem că merităm totul și nu e obligatoriu să oferim. Ne plac aventurile și nebuniile,
dar nu știm limitele, exagerăm și devenim niște suflete goale. Suntem convinși
că avem tot dreptul să ne folosim de oameni și să nu le mulțumim pentru zilele
în care au fost alături.
Aruncăm
mâncarea, dar nu ne gândim la cei care ar da orice pentru o bucată de pâine .
Chiulim de la ore, pentru că nu dorim să ne forțăm creierul, dar sunt o mulțime
de copii care vor să învețe. Cheltuim apă în zadar, dar în timpul ăsta sunt o
mulțime de oameni care mor de sete. Nu ne vizităm mama, îi răspundem urât și nurealizăm
faptul că este cineva care ar face orice ca să aibă o mamă. Ne certăm, jignim
și nici nu regretăm, nu ne cerem iertare pentru comportamentul nostru.
Cine
suntem noi? Suntem generația care nu știe să
prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie. Avem
oameni care ne iubesc, dar suntem atât de naivi și creduli încât ne lăsăm
seduși de niște cuvinte spuse într-un club sau scrise pe o rețea de
socializare. Nu știm să prețuim frumosul și grija celor care ne iubesc. Credem
că avem tot timpul din lume, dar nu știm ce va fi mâine cu noi, cu cei care au
nevoie de atenția
noastră. Privim sexul
ca o plăcere carnală și tratăm pe unii doar ca niște corpuri, nimic mai mult.
Aceștia
suntem noi. Noi, generația care a devenit oarbă la extraordinarul din jur și
surdă la gândurile sincere.
Noi,
cei egoiști și orgolioși. Ce-ar fi dacă ne-am schimba spre bine începând de
acum?
