O carte/un Roman al Preotului

O carte/un Roman al Preotului

Hrab Alexandru

Mă întreb oare ce m-a apucat să scriu despre o carte, despre un roman? Sincer nici eu nu știu! Ceea ce știu este că această operă merită citită de toată lumea. Oare de ce? Pentru că prezintă destinul unui preot într-un sat, un sat……Oare ce mai are specific această carte? Nu știu!

A da, știu! Participând la una din orele Modului Psihopedagogic, cineva din sală a făcut un comentariu răutăcios la adresa Bisericii și mai ales la adresa Preoților. Oare toți Preoții sunt la fel? Oare avem noi dreptul să judecăm? Oare uităm noi că din Biserică facem parte toți, atât Ierarhii, Preoții, cât și noi mirenii?

Cartea domnului Dumitru Beleneș, „Lucrătorii viei”, editată la editura Oastea Domnului în Sibiu, în anul 2011 ne pune în față modelul unui Preot, dar ce fel de preot ne spune Părintele Lector Universitar Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”- Sibiu: „Cartea pe care o țineți în mână este una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean Preoției. Povestea unui tânăr seminarist (care va ajunge în chip real, istoric, episcop), care pleacă pe drumul lung al Emausului slujirii sale dimpreună cu Dumnezeu și forța pe care o inimă curată o pună în slujba Acestuia. Însoțit de mireasa, preotul Ioan Mirea (în realitate, cel ce va ajunge, cum spuneam, Episcopul Iosif Gafton) caută să biruiască, după porunca Mântuitorului, lumea.

Icoană de preț a jertfei preoțești, acum, când preoții ortodocși trăiesc cu drama vulnerabilității tensionată în toată fibra slujirii lor, paginile cărții constituie exemple de teologie practică, de cateheză și omilie în situații de risc maxim și, nu în ultimul rând, pagini dătătoare de nădejde. După ce citești cartea, gândești: <<Deci se poate!”

Fie cartea aceasta în mâna preoților mângâiere, în a preoteselor îndemn, și în cea a credincioșilor din parohii unitate de măsură a lucrării întru Hristos, în ogorul lui Dumnezeu, în binecuvântata Vie a Împărăției.

Celui care ne-a dăruit-o, Dumitru Beleneș, smerit condeier, să-i rânduie Hristos bucurie în Cerurile către care atât de mult a râvnit”.

De asemenea despre această carte, găsim o mică recenzie și pe site-ul: http://proortodoxia.wikiforum.ro/t338-dumitru-belene-lucratorii-viei:

„Un roman creștin superb, scris cu toată dăruirea de Dumitru Beleneș și publicat cu binecuvantarea PS Galaction al Alexandriei si Teleormanului in anul 2001. Romanul este dedicate de autor părintelui Ioan Gafton, eroul romanului, care va deveni mai târziu ( in 1977) PS Iosif Gafton. Cartea este semnata si de Pr. Lect. Univ. Dr. C-tin Necula de la Facultatea de Teologie din Sibiu, care descrie acest roman ca fiind <<una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean preoției>>. Opera redă în mod strălucit, cu intense note artistice, descriptive, naturale dar și încărcate adesea de mult umor, primii opt ani din viața pastoral misionara a unui tânăr preot (Ioan Mirea, alias Ioan Gafton ) însoțit de jertfelnica lui soție, preoteasa Paula Mirea (in realitate Valeria). Preotul Mirea, tânăr absolvent de Teologie în capitală, își încredințează viața total în mâinile lui Dumnezeu îndreptându-și pașii în ascultarea preoțească spre una dintre cele mei denigrate si nedorite parohii (Teslari, în realitate satul Rotari, com. Ceptura, jud. Prahova), un loc teribil de părăsit de tot ceea ce însemna moralitate, frică de Dumnezeu, credință și spirit creștin. Activitatea de debut a preotului Ioan Mirea, alături de iubita lui soție, e marcată de evenimente și situații care reflectă în mod surprinzător de frumos rolul preotului într-o comunitate, chemarea misionara a acestuia, virtuțile, emoțiile, bucuriile, întristările, surprizele, neajunsurile, mulțumirile și multe alte aspecte ale slujirii preoțești. Mai presus de orice uimește modul în care acest simplu și totodată înțelept preot educa o comunitate de oameni, transformându-i radical în cursul celor opt ani de slujire și înfruntând cu demnitate gândirea stalinistă - cu note de raționalism deistic - a vremurilor anilor 1930. Romanul emoționează cu fiecare pagina citită, transmite cititorului fiorul evenimentelor ce se petrec, este un izvor viu de alese experiențe, gânduri sublime, fapte vrednice, sfaturi și vorbe înțelepte. Pentru orice slujitor al sfântului altar, pentru orice tânăr absolvent de studii teologice, pentru orice creștin, cartea lui Dumitru Beleneș se va înscrie, cu siguranță, în topul celor mai sensibile opere despre experiență creștină si preoțească, deopotrivă”.

Carte aceasta este un bun manual, o bună învățătură de credință, care vine să arate tuturor că avem preoți cu har, că avem preoți buni, că avem preoți cu dragoste, doar noi să avem ochii pentru ei și să nu ne mai aplecăm urechea spre bârfele auzite din alte locuri.

Sperăm ca cele două descrieri ale ei, v-au făcut curioși să puneți mâna pe această operă pentru a o lectura. Cu siguranță nu o să regretați!

Însă pentru a vă convinge prezentăm aici două mici fragmente din această operă:

„Fericirea este ceva mai presus de fizic și nu poate cădea sub simțurile noastre. Alergăm după un lucru oarecare cu speranța că, atingându-l, vom fi fericiți, dar constatăm după ce ne-am atins ținta că mai fericiți eram în timpul alergăturii, fiindcă acțiunea umple golul ce există în viața noastră terestră și care este un dezastru pentru noi. Am putea ilustra golul acesta cu spațiul lugubru dintr-o încăpere sinistră, din care, pe măsură ce este umplut cu un lucru oarecare, groaza de acolo dispare. Chiar și durerea în lipsa unui bun este un bun care umple teribil acest gol.”

„Oamenii se cunosc atât de puțin pe ei înșiși, încât se înșală și în dorințe. Suspină după fericire și o caut pune nu poate fin găsită. Doresc o viață lungă, deși bocesc în continuu că traiul de pe pământ este un chin și împlinirea atâtor dorințe o socotesc fericire la care nu ajung niciodată, ci numai o confundă cu mulțumirea, pentru ca fericirea nici nu există pe pământ, decât dorul după ea”.

Educaţia creştină a copiilor-Hrab Alexandru

Educaţia creştină a copiilor

Hrab Alexandru

            Trăim într-o lume în care copiii nu mai sunt creativi. Să nu le ceri să facă un desen, o pictură, un eseu, o construcţie[1] cât de mică pentru că refuză. P.C.-ul, T.V.-ul, telefonul mobil sunt lucrurile agreate de copii şi care, totuşi, le dăunează grav sănătătea fizică şi cea psihică. Aceste lucruri duc în ziua de azi la disputele dintre copiii, care la rândul lor duc la dispute între părinţi[2] care în loc să caute adevărul, preferă să-şi asculte odrasla, dându-i dreptate şi certându-se pentru ea cu toată lumea, care în viziunea lor pare a le fi jignit groaznic copilul.

            Ne confruntăm cu părinţi care în loc să-şi îndrume copilul spre biserică, spre participarea la Sfânta Liturghie preferă să-i trimită la orice alte activităţi[3] care nu că nu ar fi bune, dar fără o credinţă în Dumnezeu lucrătoare nu aduc nimic de folos, astfel, ajungînd ca duminica în loc să fie la Sfânta Liturghie, copiii lor să fie în alte locuri. Ajungem să ne punem întrebarea: De ce nu se acordă aceiaşi importanţă în căutarea bisericii, spre urmarea lui Hristos cum se acordă importanţă şcolii, participării la concursurile şi festivităţile de la alte activităţi practicate?

            Ne este dat de multe ori să auzim nu numai din partea părinţilor[4], dar şi din partea bunicilor şi mai rar a străbunicilor, că fii/nepoţii nu pot participa la Sfânta Liturghie pentru că au fost seara la discotecă şi se odihnesc, sau că au fost o săptămână întreagă la şcoală şi duminica este singura lor zi liberă în care se pot recrea. Îi vedem pe aceşti părinţi/bunici mândri de faptul că urmaşii lor şi-au început viaţa intimă înainte de căsătorie, de la vârste fragede pentru că aşa este „la modă.” Îi auzim parcă de multe ori spunând: „să nu faceţi gălăgie că doarme Ion, o fost la discotecă şi o venit cu Ana şi acu dorm amândoi” şi o spun cu aşa mândrie, de parcă cine ştie ce lucru mare şi valoros au făcut[5]. Îmi amintesc aici de ceea ce spunea părintele Teofil Părăian, că atunci când trebuia să meargă la Biserica îşi întreba mama/bunica de ce trebuie să meargă la Biserică şi acestea nu răspundeau simplu, spunând: „apoi cum să nu mergem la biserică? Că-i păcat!” sau de părintele Virgil Gheorghiu, într-unul din romanele sale Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie teologică sau Cum am vrut să mă fac sfânt, alte amintiri dintr-o copilărie teologică[6], afirma că era inadmisibil ca cineva să lipsească duminica de la Sfânta Liturghie, întreaga comunitate se gândea că cel care nu a venit să nu fi păţit ceva rău.

            Credem că este necesar să amintim de canonul 80[7] al Sinodului VI Ecumenic care cere ca cei care nu participă trei săptămâni consecutiv la Sfânta Liturghie să fie caterisiţi dacă sunt preoţi sau afurisiţi dacă sunt mireni.

            Aşadar, gândindu-ne la timpurile de atunci, vedem că acei oameni nu ştiu ce se întâmplă la biserică, în afară de faptul că acolo exista Sfânta Euharistie, însă aveau conştiinţa că trebuie să fie prezenţi, pentru că aşa este normal, aşa este bine. Din nefericire, astăzi când lumea a evoluat, când există un flux de informaţii despre viaţa Bisericii, când există numeroase cărţi care încearcă se explice cea ce se întâmplă în biserică, să pună mult mai mult în evidenţă miracolul Sfintei Liturghii, Taina lui Hristos, când prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel avem un post de televiziune, un post de radio şi un ziar al Bisericii Ortodoxe Române observăm un paradox, vedem că bisericile sunt goale. Mergând mai departe, vedem că în Timişoara avem o grădiniţă ortodoxă, Troiţa şi precum şi o şcoală, Sfântul Antim Ivireanul, plus programele naţionale ale Patriarhiei Române Hristos Împărtăşit copiilor şi Alege şcoala şi cu toate acestea ne confruntăm cu dezinteres din partea părinţilor.

            Ne-am învăţat să aruncăm vina pe preoţi[8], dar oare ei poartă toată vina? De aici se nasc alte întrebări: ce poate să facă Biserica? Ce pot să facă preoţii? Ce pot să facă părinţii?

            Plecând de la aceste întrebării vom încerca să elaborăm câteva răspunsuri, astfel luând în considerare concepţia Fericitului Augustin care afirma despre copil că este tatăl omului mare şi gândindu-ne că viaţa copilului începe din momentul conceperii[9], este recomandabil şi de preferat ca mamele să încerce să se împărtăşească cât mai des pe perioada sarcinii încercând să nu lipsească pe cât posibil de la Sfânta Liturghie, pentru că cel mic simte şi astfel va simţi Harul Divin şi se va uni cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Este de preferat ca acest lucru să nu se limiteze doar la perioada sarcinii, ci să continue imediat după botezul pruncului, care până la vârsta de 7 ani se poate împărtăşi în fiecare duminică şi sărbătoare[10], precum şi îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

            Un alt lucru esenţial de ştiut pentru părinţi este că bucuria pe care o afişează atunci când copilul lor începe să vorbească şi mai ales când el înjură[11], nu poate să-i aducă copilului nimic bun pe viitor. Trebuie ştiut că odată pătruns în sufletul copilului această patimă a vorbitului vulgar, cu greu mai poate fi stopată, ajungând chiar la hulirea lui Dumnezeu, de aceea este bine să amintim îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur cu referire la copii: „de la o vârstă fragedă, copilul îşi însuşeşte cu repeziciune ceea i se spune, şi ceea ce aude se întipăreşte în sufletul lui ca pecetea în ceară. Prin aceasta, viaţa lor începe deja să se încline fie către păcat, fie către virtute. Aşadar, dacă chiar de la început îi abatem de la păcat şi îi punem pe calea cea bună, lucru acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra în fire, şi nu se vor mai abate atât de uşor spre rău, fiindcă obişnuinţa îi va atrage la fapte bune”[12]. De preferat ar fi ca părinţii în loc să-l înveţe pe copil să vorbească urât, mai bine l-ar învăţa rugăciuni, poezioare sau alte pilde, bineînţeles la limita de înţelegere a copilului, fără a cădea în cealaltă extremă, pentru că dacă ei ca părinţi se roagă două ore neapărat trebuie se roage şi copilul la fel.

De asemenea, părinţii nu trebuie să uite să-l înveţe pe cel mic cu postul, nu în totalitate, dar trebuie să existe o renunţare mică din ceea ce îi aduce plăcere copilului pentru „că ei trebuie să deprindă abnegaţia. Ei nu pot avea tot ce vor. Trebuie să înveţe să renunţe la propriile dorinţe pentru binele celorlalţi. Ei trebuie, de asemenea, să înveţe să fie grijulii. Omul ce n-are grijă de ceilalţi pricinuieşte întotdeauna vătămare şi durere – nu intenţionat, ci pur şi simplu din nepăsare. Pentru a arăta grijă faţă de cineva nu este nevoie de prea mult – un cuvânt de îmbărbătare atunci când cineva are neplăceri, puţină tandreţe atunci când celălalt arată întristat, o mână de ajutor la momentul potrivit pentru cel ce a obosit”[13].

            Un fapt care atrage atenţia este dat de rolul preotului în viaţa familiei. Astăzi, din păcate, sunt puţini preoţi care nu mai au parte de întâlniri cu familiile din parohie, iar dacă sunt aceste întâlniri, ori sunt în momentul în care preotul merge prin sat pentru sfinţirea caselor ori au loc la biserică, dar din păcate nu aduc nimic schimbător în conştiinţa părinţilor. Pentru ei, preotul este personajul negativ cu care îşi înfricoşează copiii. De aceea, atunci când vede că nu reuşeşte nimic cu părinţii, preotul este dator să încerce o colaborare cu şcolile şi grădiniţele din parohie. Astfel, vizitând copii de la grădiniţă şi din clasele mai mici este bine să aibă întotdeauna la el mici atenţii pentru a lega o prietenie cu copiii.

Tot aici intră o problemă des întâlnită în bisericile noastre, cea a celor bătrâni, care nu suportă să vadă copii în biserică pe motiv că aceştia tulbură slujba şi atunci merg bine mersi şi îi sfătuiesc pe părinţi să nu mai vină cu copii la Biserică. Si aici preotul trebuie să intervină, purtând discuţii cu bătrânii, explicându-le că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, mai ales pe acei copiii care fac gălăgie, punându-le în evidenţă cu delicateţe că în faţa lui Hristos şi ei, ca oameni maturi nu fac altceva decât să se manifeste la fel ca cei mici.

            Trebuie avut în vedere că odată cu creşterea în vârstă a copiilor, dacă aceştia nu vor fi supravegheaţi de părinţi şi dacă nu vor avea o colaborare eficientă cu preotul, se vor îndepărta tot mai mult de calea cea bună a lui Hristos. Trebuie acordată o atenţie specială vârstei de 9-10 ani, când copilul începe să caute motive de a nu mai participa la Sfânta Liturghie în schimbul altor activităţi[14]. Părinţii trebuie să fie categorici şi să-i oprească pe copiii de la aceste activităţi pe perioada Sfintei Liturghii, trimiţându-i la Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă că atunci „când îi trimitem la şcoală, ei ştiu că au răspunderi: să înveţe şi să-şi facă lecţiile. Aşa ar trebui să meargă şi la biserică, ca la şcoală. Noi trebuie să-i ducem, nu să-i lăsăm pe mâna altora. Să mergem împreună şi să ascultăm împreună slujba şi apoi să le cerem să-şi amintească ce-au auzit şi ce au învăţat. Numai aşa îi vom putea corecta uşor şi pe nesimţite. Dacă şi acasă copii vă aud tot timpul discutând ca nişte creştini cu frica lui Dumnezeu şi le daţi sfaturi bune, aceste seminţe vor da curând un rod bogat”[15]. Şi mai mult, părinţii trebuie să dea dovadă de învăţătura ce se desprinde din cadrul Sfintei Liturghii prin exemplul propriei lor vieţi, aşa cum învaţa Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că „cel mai mare ajutor, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, şi cea mai mare moştenire pe care o pot da părinţii copiilor este să-i facă urmaşi ai bunătăţilor lor – şi pentru asta nu este nevoie de strădanii deosebite, căci dacă pruncul vede că părinţii se iubesc, discută cu nobleţe, sunt înţelepţi, plini de bucurie, se roagă cu smerenie şi aşa mai departe, întipăreşte toate acestea în sufletul său ca un indigo”[16].

            De preferat ar fi ca preotul să organizeze concursuri pentru copii, să-i implice pe aceştia în viaţa parohiei, să le ofere posibilitatea de a răspunde şi ei în cadrul slujbelor, să rostească Simbolul Credinţei şi chiar să le permită lor să umble cu tasul, mai mult să le permită ca venitul de pe un tas să fie a lor, chiar administrat de ei[17]. De asemenea, preotul poate să organizeze o bibliotecă pentru ei şi chiar o sală de lectură şi chiar să organizeze un mic consiliu parohial[18].

            Ca şi creştini trebuie să înţelegem că Biserica nu ne doreşte răul, că participarea duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare la Sfânta Liturghie nu înseamnă habotnicie, ci înseamnă descoperirea lui Hristos, descoperirea Sfinţilor, este o comuniune cu întreaga lume, atât cu cei vii cât şi cu cei adormiţi. Suntem datori cu toţii să înţelegem că societatea actuală are nevoie de oameni morali. Moralitatea nu poate să vină decât prin Biserică. Creşterea sănătoasă a copiilor are loc doar cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos. Părinţii nu trebuie să uite niciodată că prin fiicele şi fiii lor se privesc în oglindă, că atitudinile copiilor sunt atitudinile părinţilor, iar copii lor reprezintă asigurarea unor bătrâneţi liniştite pentru părinţi.

            Fără a dori să mai lungim cele scrise, am considerat necesar să facem cunoscut cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru părinţii care nu se îngrijesc cu adevărat de copiii lor: „părinţii care nu se îngrijesc de buna cuviinţă a copiilor sunt ucigaşi de copiii, şi încă mai răi decât ucigaşi de copiii, fiindcă aici e vorba de pierea şi moartea sufletului[19] [...] De aceea vă rog pe toţi să vă predaţi fiii şi fiicele, de la vârsta cea mai mică acestei liturghii (n.n. Sfântul Ioan se referă aici la întreaga viaţă a omului care trebuie să fie o Liturghie, o continuare a Liturghiei Bisericii, sau cum ar afirma părintele Ioan Bria o Liturghie după Liturghie.) şi să depuneţi în sufletele lor bogăţia care se potriveşte vieţii cereşti, fără să ascundeţi aur în pământ sau să adunaţi argint. Depuneţi în sufletele lor bunătate, smerenie, buna-cuviinţă, înţelepciune şi orice altă virtute. Liturghia tocmai de această cheltuială are nevoie. Dacă strângem această bogăţie pentru noi şi pentru copiii noştri, şi în această viaţă ne vom bucura de strălucire, dar şi în cea viitoare vom auzi vocea fericită cu care Domnul Iisus Hristos îi recunoaşte ca ai Săi pe toţi cei care L-au mărturisit”(Despre Ana, III)[20].

Bibliografie:

·         ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Gură de Aur, Ioan Sfântul, Părinţi, copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei.

·         ***Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2011.

·         Necula, Pr. Conf. Dr. Constantin, Pastoraţia Bisericii în vreme de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012.

---

[1] Bisericuţe sau case (machete) din carton, plastic, lemn, etc.

[2] Disputele care au loc mai ales la şcoală sau la alte activităţi la care participă copiii.

[3] Dans, sport, cursuri de modeling, etc.

[4] Părinţii care să spune s-au născut într-o perioadă grea de comunism.

[5] Din păcate, acest lucru ne este dat să-l auzim din ce în ce mai des şi prin satele româneşti. Sate în care exista o dată tradiţia ca până în momentul căsătoriei tineri să nu întreţină relaţii intime.

[6] Ambele romane au apărut la Editura Deisis, Sibiu, în 2008 sub traducerea doamnei Maria-Cornelia Ică jr.

[7] Canonul 80 prevede: „Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit.)”

[8] Nu putem nega că sunt unii preoţi care nu-şi fac datoria, dar sunt o mulţime care dedică timp pentru proiectele de cateheze ale parohiei.

[9] A se vedea pentru aprofundare studiul Părintelui Sorin Lungoci, Climatul familial şi spiritual în timpul sarcinii, în Altarul Banatului, anul XX, nr. 1-3, ianuarie-martie 2009, pp.104-107.

[10] Este necesar să amintim că sunt unii preoţi „de modă veche” care consideră că dacă copilul este împărtăşit o dată la câteva luni sau cel puţin de 4 ori pe an, este de ajuns. Nu putem fi de acord cu acest lucru pentru că copilul este vulnerabil, el simte tot ceea ce se întâmplă în jurul său, de aceea are nevoie de comuniunea cu Hristos care nu poate veni decât prin Taina Sfintei Euharistii.

[11] Se ştie plăcerea unor părinţi/bunici de a-şi învăţa copilul/nepotul să vorbească urât, pentru că în viziunea lor acesta este un semn al înţelepciunii lumeşti a copilului.

[12] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 76-77.

[13] Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei, în volumul Cum să educăm ortodox…p. 85.

[14] Printre activităţi ca plimbările, ieşirile în grup cu prieteni prin parcuri, plimbările pe bicicletă, plimbări cu rolele sau privitul la TV şi PC.

[15]Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei, p.68.

[16] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.165.

[17] Bineînţeles, preotul ar trebui să verifice în ce scop îşi administrează bănuţii, de preferat, să îi îndrume spre cumpărarea unor cărţi, plata unor pelerinaje sau ajutorarea unor familii nevoiaşe.

[18] Ideea promovată de părintele Constantin Necula într-un interviu cu părintele Valentin Delcă din parohia Veştem, Protopopiatul Sibiu, în cadrul emisiunii Biserică şi societate din 9 martie 2010, apărut în volumul Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Pastoraţia Bisericii în vreme de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012, pp. 159-175.

[19] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.124.

[20] Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 28.