Parohul cf. Statutului Bisericii Ortodoxe Române

Parohul cf. Statutului Bisericii Ortodoxe Române

Art. 49 – (1) Preotul paroh, ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioșilor dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administrației parohiale și președinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial și al Comitetului parohial.

(2) Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se face de chiriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activității desfășurate.

(3) Din motive administrativ, misionare sau disciplinare, oficiul de parohial se poate încredința de către chiriarh și celorlalți preoți slujitori, într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial.

Art. 50 – În cadrul întreitei slujiri preoțești: învățătorească, sfințitoare și pastoral-misionară, parohul exercită următoarele atribuții:

a)      Săvârșește Sfânta Liturghie și Laudele Bisericești în duminici, sărbători și în alte zile ale săptămânii, cu rostirea cuvântului de învățătură; săvârșește Sfintele Taine și ierurgii; catehizează copii, tineri și adulți conform îndrumărilor Centrului eparhial și asigură accesul zilnic în lăcașul de cult, conform programului afișat la intrarea în biserică;

b)     Preotul paroh sau unul din ceilalți preoți, dacă sunt mai mulți, cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) chiriarhului, în fiecare an școlar, va solicit aprobarea inspectoratului școlar județean pentru predarea orelor de religie la școala din parohie, dacă acestea nu sunt repartizate unui cadru didactic titular sau suplinitor;

c)      Duce la îndeplinire toate dispozițiile prezentului statut, ale regulamentelor bisericești și ale organismelor bisericești centrale și eparhiale în ceea ce privește parohia;

d)     Duce la îndeplinire hotărârile organismelor eparhiale și dispozițiile autorităților superioare bisericești (protopop, episcop sau arhiepiscop) referitoare la viața parohială;

e)      Întocmește și duce la îndeplinire prevederile programului anual al activităților pastoral-misionare, social-filantropice și administrativ-gospodărești ale parohiei, comunicând Centrului eparhial, în scris, și credincioșilor rezultatele acțiunilor întreprinse în acest sens;

f)      Fără aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, nu poate reprezenta parohia în justiție, în fața autorităților locale și față de terți, personal sau prin delegat. În aceeași măsură, clericii din parohii, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) față de chiriarh depus la hirotonie, și, respectiv, monahii, în virtutea votului ascultării, nu pot să compară în fața instanțelor judecătorești fără aprobarea prealabil scrisă a chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal; încălcarea acestei prevederi atrage sancțiuni canonice și disciplinare;

g)     Convoacă și prezidă Adunarea parohială, Consiliul parohial și Comitetul parohial;

h)     Duce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale și ale Consiliului parohial;

i)       Ține registrul cu evidența tuturor parohienilor;

j)       Ține la zi evidența botezaților, cununaților și decedaților din parohie în registrele speciale (mitricale)și emite certificate de botez și cununie;

k)     Administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării parohiale și ale Consiliului parohial și controlează modul de administrare a bunurilor instituțiilor culturale, social-filantropice și fundaționale bisericești din parohie:

l)       Întocmește și ține la zi inventarul bunurilor parohiei de orice natură, biblioteca, precum și arhiva parohiei. Deține sigiliul parohiei pe durata oficiului de paroh.

            Art. 51 – (1) La parohiile cu mai mulți preoți slujitori, aceștia sunt egali în drepturile și îndatoririle sacramentale, învățătorești și pastorale-misionare. Dintre aceștia, celor mai harnici și conștiincioși li se poate încredința, de către chiriarh, oficiul de parohi, pentru intensificare activităților parohiale.

            (2) Fiecare preot slujitor are în cuprinsul parohiei un sector bine delimitat și aprobat de chiriarh, pe baza raportului întocmit de către delegații Centrului eparhial.

            (3) Preoții și diaconii, personalul didactic din învățământul teologic și cel care predă religia, studenții în teologie, precum și dascălii (cateheții) care au absolvit Școala de cântăreți bisericești au îndatorirea pastorală și misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod și centrele eparhiale.

(4) Preoții, diaconii și cântăreții bisericești au drepturile și îndatoririle prevăzute de Sfintele Canoane, prezentul statut, regulamentele bisericești și hotărârile Centrului eparhial.

Art. 53 – (1) Mai multe parohii (10-15) din cadrul unui protopopiat se constituie într-un cerc misionar pentru desfășurarea de activități bisericești, misionar-pastorale, culturale și sociale.

(2) Chiriarhul deleagă pe unul din preoți drept coordonator al cercului misionar[1].

---

[1]Preot Dr. Cosmin Panțuru, Administrație parohială ortodoxă. Compendium legislativ bisericesc, ed. Astra Museum, ed. Partoș, Sibiu/Timișoara, 2014, pp.23-25

Materia folosită la sfintele slujbe - Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

 

Materia folosită la sfintele slujbe

 

 

Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

I.            Pregătirea aperceptivă

            Așa precum păcatul a cuprins întreaga ființă a omului, tot astfel și opera răscumpărătoare a Domnului aduce deopotrivă sfințenia sufletului și a trupului. În felul acesta, pe lângă actele de pietate cu caracter duhovnicesc, precum rugăciunea, postul, pocăința, etc, este folosită în cadrul slujbelor bisericești și o anumită materie, care prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânta asupra ei transmite harul mântuitor asupra întregii noastre ființe, spre desăvârșirea deopotrivă a trupului și a sufletului.

II.            Anunțarea temei

            Vom vedea astfel care este materia necesară sfintelor slujbe bisericești și ce importanță are ea pentru dobândirea sfințeniei și mântuirii.

III.            Tratarea

Materiile folosite în cult sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sfântul Mir, tămâia și lumânările. Le vom vedea pe rând.

1.      Pâinea reprezintă alimentul principal, care ne asigură viața biologică, după cum rezultă și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea este în același timp și darul lui Dumnezeu, însă și strădania noastră. Din evlavie noi oferim lui Dumnezeu darul nostru din darul Lui și astfel intrăm în comuniune cu El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”... Dumnezeu Însuși poruncește lui Moise ca în cortul mărturiei, „pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30; Levitic 2, 1-4). Pe lângă aceasta, oferirea pâinii și a vinului erau socotite și un mod de cinstire și de binecuvântare arătat persoanei prețuite (Facere 14, 19-19). Mântuitorul dă o semnificației proprie pâinii, care se aduce jertfă: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Datorită acestei asemănări, Domnul preface pâinea în Trupul Său la Cina cea de Taină, spre a fi o permanentă hrană spirituală credincioșilor (Matei 26, 25). Pâinea prefăcută în Trupul lui Hristos definește Biserica. Așa cum pâinea este formată din mai multe boabe de grâu, tot așa și Biserica este Trupul lui Hristos, format din mai multe membre. Pâinea euharistică nu trebuie să se confunde cu pâinea binecuvântată, precum este prescura (anafura) de la sfârșitul Liturghiei, sau pâinea de la litie, care ne amintește de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântată Domnul în pustie (Matei 14, 19-21).

2.      Vinul, asemenea pâinii, avea în Vechiul Testament simbolul cinstirii cuiva și a binecuvântării lui. El era considerat ca fiind „sângele boabelor de struguri” (Deuteronom 32, 14), fiind folosit în alimentație ca întăritor al trupului și chiar ca lea vindecător (Luca 10, 34; Tim. 5, 23). Ca și pâinii, Mântuitorul dă vinului o semnificație proprie, prefăcându-l în Sângele Său la Cina cea de Taină, cu puterea de a ierta păcatele (Matei 26, 27-28). La fel ca pâinea, vinul rezultă tot din boabe și reprezintă astfel Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, ca unitate a credincioșilor care se împărtășesc din același Pahar. Ca simbol al unității și bucuriei, vinul este folosit și în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Este binecuvântat împreună cu pâinea în cadrul slujbei Litiei. Se mai folosește apoi și la stropirea trupului celor adormiți.

3.      Apa este un element indispensabil vieții. Este și un element al curăției trupului, devenind și un simbol al curăției sufletești, precum era și botezul lui Ioan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință...” (Ioan 3, 11). Prin botezul Domnului însă apele se sfințesc, primind puterea Sfântului Duh. Și astfel prin harul Sfântului Duh apa se sfințește mereu, constituind materia tainei Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (Ioan 3, 5). Apa sfințită este folosită de Biserică și în slujbele ierurgiilor. Aceasta este apa cea vie la care se referă Iisus în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 14). Sfințirea apei se numește „aghiasmă”. Cunoaștem „Aghiasma mică”, numită și „sfeștanie”, făcută la casele credincioșilor, precum și „Aghiasmă mare” săvârșită în special la Bobotează.

4.      Untdelemnul alături de pâine și tămâie constituie în Vechiul Testament jertfa care se aduce lui Dumnezeu pe altar (Levitic 2, 4). El este simbolul puterii, de aceea cu el erau unși marii demnitari religioși și politici, adică arhiereii, profeții și regii (Regi 10, 1; 19, 16; III Regi, 1, 45). Asemenea ramurii de măslin din al cărui fruct se extrage, untdelemnul este simbolul bucuriei și al mântuirii (facere 8, 11). Fiindcă se folosea și la întreținerea luminii în candele, are și simbolul înțelepciunii (Matei 25, 1-13). Ca și vinului, untdelemnului i se atribuie puteri vindecătoare (Luca 10, 34). Mântuitorul recomandă Sfinților Apostoli trimiși în misiune să acorde vindecări prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 13), întemeind astfel Taina Sfântului Maslu, practicată de Biserică (Iacob 5, 15). Untdelemnul simbolizează apoi, bucuria mântuirii atunci când este folosit la Taina Sfântului Botez.

5.      Sfântul Mir constituie un amestec de untdelemn, vin și 38 de arome preparate după o anume rânduială și sfințite în Joia Sfintelor Patimi de un sobor de episcopi. Purtând în sine prin sfințire puterea darurilor Sfântului Duh, Sfântul Mir constituie materia Tainei Mirungerii, care se aplică imediat după Botez ca o „pecete a darului Sfântului Duh” (I Corinteni 1, 2). Se mai folosește apoi la sfințirea lăcașurilor de închinăciune, a antimiselor, precum și a celor căzuți și reveniți la Biserica Ortodoxă.

6.      Tămâia este rășină frumos mirositoare a unor arbori. Sub formă mai fină, de calitate superioară este și smirna. Ea servea mai mult ca aromat la îmbălsămarea morților. Încă din Vechiul Testament tămâia era folosită din porunca lui Dumnezeu (ieșire 30, 1-8). Tămâia care se ridică în sus oferă imaginea rugăciunii curate care se înalță spre Dumnezeu (psalmul 140, 25). Ea reprezintă și simbolul curăției, fiindcă aroma ei alungă mirosul neplăcut. Venirea lui Mesia va aduce o preamărire a numelui lui Dumnezeu, printr-o jertfă universală de tămâie (Maleahi 1, 11). De aceea, Domnul a fost întâmpinat la Nașterea Sa cu aur, smirnă și tămâie... este folosită în cultul creștin din cele mai vechi timpuri. Obiectul de cult cu care se tămâiază se numește cădelniță. Se folosea la început la slujbe de înmormântare, apoi s-a generalizat la toate slujbele, având de fiecare dată o altă interpretare.

7.      Lumânările au intrat în cultul creștin încă dintru început, fiind aduse de iudeii încreștinați (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Lumânarea închipuie lumina lui Hristos (Ioan 8, 12). Pentru credincioși simbolizează și lumina vieții lor curate, izvorâte din viața lui Hristos, lumânările sunt folosite la toate slujbele bisericești, având de fiecare dată simbolul ei specific. Lumânările sunt făcute din ceară culeasă de albine din cele mai variate și aromate flori. Și cum albinele sunt toate fecioare, lumânarea făcută din ceara lor închipuie Trupul Mântuitorului născut din Sfânta Fecioară. Lumânările sunt puse în sfeșnic. Acestea, după forma în care sunt făcute, au anumite simboluri. Sfeșnicul cu un braț închipuie unitatea Sfintei Treimi. Cele cu două brațe simbolizează cele două firi ale Mântuitorului; cele cu trei brațe oferă imaginea persoanelor Sfintei Treimi. Cele cu 7 brațe indică cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cele cu 12 brațe amintesc de cei 12 Apostoli.

IV.            Recapitularea – Aprecierea

            Am văzut că materia folosită la în cultul creștin își are originea în cultul iudaic. Ea a fost folosită nu la întâmplare, ci din porunca lui Dumnezeu.

            Trecând însă în cultul creștin ea primește specificul și sensul spiritual al noii religii, încât și semnificația ei va primi amprenta vieții duhovnicești specifică creștinilor. Astfel, pâinea și vinul, de pildă, reprezintă modul de cinstire și binecuvântare a unei persoane deosebite. Folosite însă la Sfânta Liturghie și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, pâinea și vinul se oferă spre iertarea păcatelor, ele reprezentând în același timp și Unitatea Bisericii, ca Trup tainic al Domnului. În felul acesta, puterea Sfântului Duh se transmite prin materia folosită întregii ființe a credincioșilor, atât trupului, cât și sufletului.

V.            Asocierea

            În acest caz nu trebuie să confundăm materia folosită la unele slujbe, față de aceeași materie folosită la alte slujbe. De pildă pâinea și vinul folosite la slujba litiei reprezintă doar un simbol pe când pâinea și vinul folosite ca daruri în cadrul sfintei Liturghii, reprezintă o prefacere reală în Trupul și Sângele Domnului, având și efectele unei jertfe reale. Untdelemnul din candele e simbolul înțelepciunii, iar cel de la Taina Botezului simbolizează bucuria mântuirii, pe când în cadrul Tainei Sfântului Maslu, untdelemnul sfințit are efecte de vindecare a bolilor și de iertare a păcatelor. Tămâia și lumânarea sunt simboluri. Sfântul Mir nu este de asemenea un simbol, ci purtătorul darurilor Sfântului Duh care pecetluiesc viața duhovnicească a celui botezat. La fel apa sfințită (care nu se strică) are în ea puterea harului sfințitor, nu este ca înainte un simplu simbol al curăției.

VI.            Generalizarea

            Din cele până aici tratate vedem că materia necesară slujbelor bisericești reprezintă darul lui Dumnezeu dat nouă spre întreținerea vieții trupești, dar pe care îl oferim și noi lui Dumnezeu spre a-l sfinți și a ne fi de folos spre dobândirea mântuirii.

VII.            Aplicarea

            Materia folosită în cult reprezintă în cea mai mare parte dania credincioșilor. Se cuvine ca aceste daruri oferite lui Dumnezeu și sfințite spre mântuirea noastră să corespundă întru totul acestui scop. Astfel, pâinea oferită ca dar trebuie să fie făcută din faină de grâu dospită, vinul să fie din struguri, curat și neoțetit, de preferință de culoarea roșie. Untdelemnul să nu fie râncezit, iar apa să fie curată. Se obișnuiește apoi ca la intrarea în Sfântul Locaș de închinare credincioșii să aprindă lumânări și să se roage pentru cei vii și pentru cei adormiți. Aprinderea lumânării atrage după sine luarea aminte ca și conștiința și faptele să fie pătrunse de lumina lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). La fel când credinciosul aduce darul spre a fi sfințit să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: „De-ți vei aduce darul tău al altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-25)[1].

---

[1] Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze. Lecții de religie – clasele V-XII, vol. II, ed. Banatica, Caransebeș, 2001, pp.242-428.

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia

 

Simbolismul Sfintei Liturghii (I)

Proscomidia

 

 

       I.            Introducere. În ultimele două cateheze am descris simbolismul Vecerniei și al Utreniei, slujbe pregătitoare pentru Sfânta Liturghie, atât din punct de vedere liturgic, cât și duhovnicesc[1]. Pășim acum spre Sfânta Liturghie, pentru a prezenta înțelesurile momentelor principale, având același gând, de a-i familiariza pe credincioșii noștri cu ceea ce se petrece dincolo de ceea ce se vede și se aude la slujbă. Practic, cu ce semnifică anumite expresii, obiecte și mișcări liturgice. Sfânta Liturghie, în partea ei văzută, începe cu „Binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului”, dar, înainte de acest început, mai are o rânduială, tainică, prin care preotul pregătește Sfânta Euharistie (Împărtășanie). Această rânduială se numește Proscomidie (din gr. προςϞομίζειν – a aduce, a pune înainte, a oferi), slujbă de mare frumusețe simbolică. Însă, pentru a fi înțeles acest simbolism, socotim necesar a prezenta integral și textul ei. De aceea, recomandăm a se citi explicațiile din această cateheză paralele cu textul propriu-zis, ușor de găsit în cărțile noastre și chiar pe Internet[2].

     II.            În cateheza de față am ales ca temă explicarea Proscomidiei, întrucât ne va ajuta apoi să înțelegem mai bine simbolismul întregii Sfinte Liturghii.

  III.            Tratarea temei va prezenta, pe scurt, înțelesul elementelor principale, care țin de această rânduială: locul săvârșirii, obiectele, darurile aduse de credincioși, gesturile și textele liturgice etc.

LOCUL săvârșirii se numește proscomidiar, situat în Sfântul Altar, într-o absidă (firidă) a peretelui de miazănoapte. Cuvintele proscomidiar și proscomidie provin din grecescul „proskom zo”, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi cuiva un dar. Această firidă are un dublu simbolism: peștera în care S-a născut Mântuitorul și mormântul din care El a înviat.

OBIECTELE. Cadrul propriu-zis are în componență o măsuță adăpostită sub o boltă mică și o candelă cu ulei (sau un sfeșnic cu lumânare de ceară). Pe măsuță se află: Discul, care va purta va purta viitorul Trup al Domnului, simbolizând ieslea din peștera în care S-a născut, dar și năsălia (patul) pe care El a fost purtat de la Cruce la Mormânt; Potirul, care va purta Sângele Domnului și care simbolizează paharul de la masa Cinei celei de Taină, pe care l-a binecuvântat Iisus, când a zis: „Beți dintru Acesta toți...”, dar și paharul în care, după tradiție, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele curs din rănile Mântuitorului, la răstignirea Lui pe Cruce; Copia, un cuțitaș cu două tăișuri cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliță, obiect cu ajutorul căruia preotul va tăia din prescură părțile ce vor fi așezate pe disc. Simbolizează sulița cu care unul dintre ostași L-a împuns în constă; Steluța, alcătuită din două semicercuri de metal, unite la mijloc. Simbolizează steaua după care s-au călăuzit magii de la Răsărit; Lingurița, cu ajutorul căreia vor fi împărtășiți credincioșii, simbolizând cleștele cu care un serafim a luat o bucată de cărbune aprins și l-a atins de buzele Prorocului Isaia (Isaia, 6); Trei procovețe: unul pentru potir, altul pentru disc și unul mai mare, numit „aer” care va fi deasupra amândurora. Primele două simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Mântuitorul (ca Prunc), dar și giulgiurile cu care a fost înfășurat la punerea în mormânt. „Aerul”, acoperământul care este purtat pe spate de către preot, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, simbolizează bolta cerească, precum și lespedea așezată deasupra mormântului Domnului.

            DARURILE: pâine (prescură) și vin, aduse de credincioși odată cu pomelnicele de vii și morți. De ce pâine și vin? Pentru faptul că din aceste elemente se va pregăti Sfânta Euharistie (numite și Împărtășanie sau Cuminecătură), ca la Cina cea de Taină. Pâinea și vinul sunt alimente constitutive ale vieții omului, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În același timp, ele sunt produsul specific al priceperii omului; animalele și păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e capabil să obțină din ele pâine și vin.

Prescura are o pecete pătrată (sau mai multe), cu inscripția IIS HS NI KA (Iisus Hristos biruie, învinge). Cuvântul „prescură” vin din grecescul „προϭϕοπά”[3] (pro-aducere, ceva care se aduce în mod solemn, ofrandă), iar forma ei poate fi diferită: de obicei, în cruce, dar și rotundă. Pentru Proscomidie este nevoie de cinci prescuri, dar poate fi și una, fie în formă de cruce, cu cinci părți, patru laterale și una la mijloc, fie rotundă, cu peceți speciala, așa cum se obișnuiește în multe biserici. Anumiți părinți ai Bisericii (între ei, pr. Prof. Ilie Moldovan, de la Sibiu) nominalizează și apa (curată, de izvor – unde se poate), pe care credincioșii trebuie s-o aducă la Altar, întrucât și acest element intră în compoziția Sfintei Euharistii.

GESTURILE ȘI TEXTELE LITURGICE trebui urmărite, acum, în paralele cu textul propriu-zis al Proscomidiei. Vom observa, astfel, că pe Sfântul Disc va fi reprezentată întreaga Biserică, din cer și de pe pământ.

1.      Din prima prescură sau din mijlocul celei rotunde se scoate un „cub” cu pecetea IIS HS NI KA, ce se numește Agneț, (Lat. Agnus; gr. ἀμνὸς; sl. Agnĭcĭ – miel), care Îl reprezintă pe Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29). Ritualul liturgic legat de scoaterea Agnețului amintește, treaptă cu treaptă, ceea ce a fost esențial în actul mântuirii: patimile și moartea jertfelnică îndurate de Mântuitorul Iisus Hristos.

2.      Din prescura a doua se scoate un triunghi consacrat Maicii Domnului, ce va sta de-a dreapta Sfântului Agneț.

3.      Din prescura a treia se scot triunghiuri micuțe pentru sfinții Bisericii, începând cu arhanghelii și încheind cu sfântul a cărui Liturghie se săvârșește în acea zi.

4.      Din a patra prescură se scot trei triunghiuri, pentru arhiereul locului și preoții/diaconii coslujitori; pentru popor și cârmuitorii țării; pentru ctitorii în viață ai lăcașului respectiv. Tot din prescura a patra se scot și părticele (miride) pentru toți cei vii care se pomenesc în Sfântul Altar.

5.      Din prescura a cincea se scot miride pentru toți cei adormiți care se pomenesc.

            La urmă, preotul ia din nou a patra prescură, scoate o părticică și o pune la cele vii, zicând: Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă-mi toată greșeala cea de voi și cea fără de voie și să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

 IV.            Recapitulând cele de până aici, e bine să observăm că la Proscomidie preotul și credincioșii își dau mâna pentru minunata pregătire a Sfintei Liturghii, fiecare cu partea sa de contribuție: preotul, cu slujba tainică, frumoasă și atât de bogată în semnificații, iar credincioșii cu darurile pe care la duc, din darurile primite de la Dumnezeu și din ostenelile proprii.

    V.            Asocierea dintre priveliștea extraordinară, măreață și emoționată de pe Sfântul Disc și ceea ce preotul slujitor vede cu ochii minții în Împărăția cerurilor este evidentă. După cum bobul, din diminețile de vară, prinde toată bolta senină a cerului, încât soarele se reflectează ca un punctuleț strălucitor într-o mare albastră, încadrat de marginile verzi ale orizontului, așa tipsia de metal a Discului cuprinde (minune a lui Dumnezeu!) Biserica întreagă, din cer și de p e pământ: triumfătoare, din cer, cu Hristos în mijloc (nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt), cu Maica Domnului, cu cetele îngerilor și ale sfinților; luptătoare, de pe pământ, cu viii care se roagă și morții care așteaptă.

 VI.            Generalizând ceea ce se petrece în firida Sfântului Altar, reținem că Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, fiind începutul ei tainic, pregătitor, așa cum tainică a fost viața Mântuitorului până la 30 de ani, când a ieșit la propovăduire. De fapt, această lucrare „povestește” plastic istoria mântuirii neamului omenesc, marcată de Nașterea, propovăduirea, patimile, moartea și Învierea lui Hristos.

VII.            Aplicarea învățămintelor acestei lucrări tainice reiese de la sine: în timp ce preotul proscomidește, credincioșii îl pot însoți tainic cu rugăciunea lor și cu evlavia manifestată în timpul Utreniei, având o atitudine cuviincioasă nu doar în timpul Liturghiei propriu-zise, ci chiar din clipa în care au pășit pragul sfântului locaș. Un mare ajutor pentru cultivarea acestei evlavii, chiar de la început, îl reprezintă rostirea în taină a rugăciunii de intrare în biserică: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Surse bibliografice:

Pr .prof. Ene Braniște, Liturgică Specială, Edit. Institutului Biblic, București, 1980;

† Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Edit. Institutului Biblic, București, 2007;

Rânduiala Proscomidiei, www.biserica.org/Publicatii/Rugăciuni/Liturghier/Proscomidia/index.html[4].

 

Carte citată se găsește aici: http://www.librariasophia.ro/carti-Cateheze-pastorale-pe-%C3%AEn%C5%A3elesul-tuturor-vol-I-Gordon-Vasile-pr-prof-dr-so-8383.html

 

---

[1] Este vorba de catehezele cu numărul 39 și 40 pe care eu nu le-am copiat pe blog, pentru că momentan ne ocupăm, strict, de Sfânta Liturghie.

[2] Ritualul Proscomidiei: https://dervent.ro/proscomidia.php?cID=cat-rugaciuni-proscomidia&cType=INDEX.

[3] În limba slavă: proskura.

[4] Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, 2012, pp. 201-204.