Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?
Preot prof. dr. Vasile Muntean[1]
Despre acest
foarte prețuit mucenic au scris relativ mult – și nu o
dată în manieră
contradictorie – atât oameni ai Bisericii cât și
slujitori din stat ai muzei Clio[2].
În comentariu actual sperăm ca, după ce trecem în revistă
principalele afirmații referitoare la cel ce a fost supranumit „Izvorâtorul de mir”, să ajungem – aducând în sprijin
mărturiile necesare – la o încheiere cât mai aproape de adevărul
istoric. Pornim de la un Synaxarion
destul de răspândit,
reprodus și în presa
bisericească contemporană nouă[3].
Împăratul păgân Maximian îi încredințează lui
Dimitrie – după decesul
părinților săi tesaloniceni – conducerea Tesalonicului, cu
indicația expresă de a-l „curăți de creștini”. Dar Dimitrie acționează ca un
ucenic al lui Hristos. poposind în
Tesalonic și aflând de
atitudinea lui, imperatorul roman se înfurie și ordonă ca
Dimitrie să fie întemnițat. Între apropiații
viitorului martir este și unul cu numele Nestor care, văzând că
gladiatorul Lie ucidea în arenă pe mai
toți cei ce luptau cu el, între care
și mărturisitori ai lui Iisus, a cerut sfântului binecuvântarea și se
roage pentru dânsul în vederea înfruntării ce
acel Lie. Astfel, cu ajutorul Domnului, Nestor îl învinge
pe gladiatorul simpatizat de suveran. Cel din urmă se
tulbură și poruncește să fie omorât Nestor. Apoi, în 26 octombrie 303, iarăși la
ordinul împăratului, încarceratul Dimitrie e străpuns cu
sulița. În noaptea
următoare creștinii au ridicat trupul
mucenicului și l-au înhumat,
iar deasupra mormântului au
construit o bisericuță (martyrium) „în care se săvârșeau
minuni”.
După o altă variantă[4], cezarul
Galeriu l-a onorat pe Dimitrie cu funcția de „general al armatelor Tesaliei și
proconsul al Greciei”, Galeriu
deci fiind acum ucigătorul moral al Sfântului, nu Maximian împăratul. La
Simeon Metafrastul, tâlcuirea
românească, apare
Maximilian (sic), precum în visul
lui Alexandru Lăpușneanu, cum vom vedea. Tot
Simeon Metafrastul (secolul X0 ne informează că Leontie,
praefectus Illyrici, a predat haina
martirului, pătată de sânge, și o parte
din orarul său diaconal cinstitului locaș pe care l-a ctitorit în Sirmium.
În secolul V, un alt cârmuitor al
Tesalonicului, pe nume Marian, suferind de paralizie, a fost și el
vindecat în chip miraculos de sfântul care este declar patron al
cetății respective. Altminteri, nenumărate „miracula S. Demetrii” sunt descrise de același Simeon
Metafrastul et alii și antologate de reputatul bizantinist Paul
Lemerle din epoca noastră[5].
În legătură cu
viziunea domnitorului moldav Alexandru Lăpușneanu
(veacul XVI), menționată fugitiv mai sus, să
transcriem relatarea cu pricina: „Când a fost luna lui octombrie, în 22 de
zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte
albe îmbrăcat și foarte
frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit, și i-a
zis: Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la
Pângărați unde se
petrece un sihastru Amfilohie de aproape 50 de ani, și să zidești întru numele meu biserica pe locul
unde am avut mai `nainte făcută de bătrânul Ștefan
Voievod, în zilele starețului
Simeon Ieromonah. Iar Domnul Alexandru cu glas lin l-a întrebat, zicând: Cine ești,
doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-a răspuns: eu
sunt Sfântul Dimitrie, mucenicul lui
Hristos și ostaș, și de la Maximilian
muncitorul (= chinuitorul), pentru Hristos, în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, care în toată lumea și în toată marginea
se slăvește numele meu, și în pământul aceasta numai, în pustie, biserica nu am…”.
Cu privire la acest text, avem de făcut următoarele
remarci: întâiul lăcaș de rugăciune de
la Pângărați nu
datează din domnia lui Ștefan cel Mare (aceasta
este, însă, tradiția locului), ci de pe timpul lui Alexandru
cel Bun, întrucât pomelnicul mănăstirilor
Pângărați și
Bisericani îl indică drept
prim-ctitor pe „Bunul” Alexandru[6].
Maximilian, de fapt Maximian Augustus,
niciodată nu a fost la Tesalonic[7],
iar Tesalonicul nu se chema Solon în limba slavă, ci
Solun, și era firesc ca numele orașului să fi fost
redat în limba greacă, ceea ce
nu s-a întâmplat.
Unii specialiști greci,
eludând contribuțiile de
prim ordin, datorate istoricului Jacques Zeiller, susțin fără temei că au
existat două persoane distincte, denumite Dimitrie. Pentru a înțelege mai
bine – și fără reticențe –realitatea de fapt, vom oferi
subsidiar câteva detalii privind locul
de naștere al mucenicului, cârmuitorului
roman implicat în martiriul său, precum și
documentele „bătrâne” ce glăsuiesc
destul de limpede despre ceea ce ne interesează în mod direct.
Sirmium a fost o colonie romană și
capitale Iliricului. La începutul veacului IV era reședința caesar-ului Galeriu, daco-roman (mama
sa, păgână, se închina zeului suprem al
geto-dacilor, Zamolxe). De la finele aceluiași secol IV începe declinul Sirmiului[8].
Pe urmă, cele două
martirologii vechi, demne de crezare (pe care ne bazăm
demonstrația, urmând
constatările lui J. Zeiller) sunt acestea: Breviarium Syriacum – compus între anii 362 și 381 – și Martirologiul ieronimian (greșit
atribuit Fericitului Ieronim) ce apare în Italia
nordică la mijlocul veacului V[9].
„Cel mai bun cunoscător al
istoriei provinciilor creștine sud- și nord-dunărene”[10], deja
amintitul J. Zeiller, precizează că în 9 aprilie 304 trece la cele veșnice – prin martiraj – unul din diaconii Sfântului Irineu (episcop de
Sirmium, martirizat în 6
aprilie același an), anume Dimitrie care va ocupa un loc de seamă în hagiografia răsăriteană[11]. În continuare, J. Zeiller vorbește despre
o denaturare „vieții” sfântului[12]
care ajunge să aibă un înalt rang
militar și să moară în final la Tesalonic, viață care n-are existență decât în legendă,
militarul Dimitrie substituindu-se smeritului cleric din metropola panoniană[13].
Istoricitatea acestuia – subliniază același herodot
J. Zeiller – este asigurată de cele
două martirologii pomenite mai înainte
(siriac și ieronimian), care nu cunosc nicidecum pe Dimitrie „tesaloniceanul”[14]. După o anumită
versiune, Dimitrie a decedat la Sirmium, unde Leontie, prefectul de la
Tesalonic, cum am mai spus-o, va ridica o biserică (ca și în cetatea în care rezida), unde va așeza
orarul diaconesc – orarium – al martirului de care vorbim[15].
Lucrul esențial,
pentru soluționarea chestiunii în discuție, este că
amintirea acestui Sirmium, localitate natală a mucenicului, se menține[16].
Indicațiile din martirologiile folosite – repet – ne dau asupra acestui punct o
certitudine mai mult decât
suficientă. Una din Viețile
Sfântului Dimitrie arată clar că s-a născut în Sirmium, astăzi
Sremska Mitrovica (Mitrovița, în
Voivodina), însemnând „orașul lui
Dimitrie”, el fiind invocat în Biserica locală – și nu
numai – ca ocrotitor, ca patron[17].
Mai departe, ilustrul istoric J. Zeiller
conchide că transferul administrativ – de la
Sirmium la Tesalonic - a putut favoriza într-o anumită măsură
transferul tradiției hagiografice; ipostaza de consul a lui
Dumitru n-ar data decât din secolul VI[18].
În povestirea, cel puțin în stadiul
al doilea din dezvoltarea sau amplificarea sa – când Dimitrie s-a metamorfozat
în personaj militar și consular – i se atașează un însoțitor,
Lupus (servitorul său). Un Luppos
exista realmente în rândul martirilor ilirieni[19].
De altfel, biografia martirului este
necunoscută – în toată amploarea ei – înainte de
secolul IX[20].
Relativ la „ostașul lui Hristos”
Dimitrie, mai nou – într-un material publicat în „Hravard
Theological Resarch” din 2000 – David Woods a lansat ipoteza că la
Tesalonic cultul Sfântului
Dimitrie s-a datorat translării acolo a unor relicve din
Spania, moaște aparținând sfinților
militari Emeretius și Chelidonius. În 413
guvernatorul Leontie ar fi descoperit – cu ocazia
rezidirii bisericii tesalonicene închinate lui Dimitrie – o inscripție veche,
rău conservată. Încercând să găsească numele
martirului care l-a tămăduit, ar fi interpretat
incorect grafia, citind Demetrius în loc de
Emeretius…[21].
Un alt cercetător modern
este de acord, și credem că susținerea sa
este plauzibilă, cu faptul că în Sirmium
s-a inițiat cultul Sfântului
Dimitrie și s-a dezvoltat mai apoi și la Tesalonic, începând cu anii 435-41[22],
răstimp în care
Leontie prefectul fondează biserica în cauză, dedicată „Izvorâtorului de mir”; moaștele i
s-au depus în sfântul locaș pe 26
octombrie. Mai sunt și alte date – în diferite martirologii – la care apare numele Sfântului Dimitrie: 26 martie, 9
aprilie și 8 octombrie; ele sunt eronate (exceptând (IV), precum și în cazul altui sfânt, Irineu[23].
Explicația e următoarea: fiind vorba aproape sistematic de
compilații din calendare precedente, s-au preluat nu o dată cu
inadvertențe, fără spirit critic, diverse
informații privitoare la un sfânt sau
altul[24].
Să nu uităm două episoade interesante,
destul de elocvente în privința
mentalității elinilor. În
Antichitate, în zona greacă cele mai
importante fiind misterele eleusine, ele au transmis unele ecouri în hagiografia ortodoxă elenă: Sfânta Demetra, sfântă care nu
era cunoscută în alte
locuri, afară de Eleusis, și care n-a fost nicicând canonizată oficial[25].
În veacul XIV, în tinerețea sa, Nicolae Cabasila – într-un
encomion – scrisese că patronul
orașului său natal (Sfântul
Dimitrie) a fost mai mare decât Sfântul Ioan Prodromos![26]
Date fiind vicisitudinile istoriei din
Peninsula Balcanică, sfântul
Dimitrie a devenit foarte cunoscut; era venerat încă de Asănești (vlahi
sau români de neam) ca și conaționalii
lor, îndeosebi de la Tărnovo (în fine, cinstit ca sfânt național de
bulgari)[27].
În același veac XII (prima jumătate), o scriere numită Timarion ne spune că de ziua
Sfântului Dumitru, ținându-se la Tesalonic un târg impresionant în fiecare an, acolo soseau
locuitori și de la Dunăre, din Dobrogea etc.[28],
adică români de-ai
noștri (plus unii migratori creștinați).
Altminteri,, devoțiunea arătată de românii nord-danubieni acestui sfânt se demonstrează și prin sărbătoarea
populară ce se cheamă Sâmedru, Sâmetru[29].
În concluzie, la începutul secului IV nu eu
existat doi martiri cu același nume, ci unul singur,
martirizat la Sirmium: diaconus Demtrius.
În consecință, se impune revizuirea sinaxarului, iar în viitoarele icoane să fie zugrăvit ca și cleric[30].
[1]
Preot prof. dr. Vasile Muntean,
„Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?” în Altarul
Banatului, Anul XXII (LXI)Nr. 1-3, ianuarie-martie 2011, pp.82-86.
[2] Jacques Zeiller, Les
origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l`Empire romain,
Paris, 1918; Ștefan Lupaș, Sfântul
Dumitru – mare martir din romanismul dunărean, în „Telegraful român”, nr.
41-42 și 43-44/1946; V. Tăpkova-Zaimova, La
tradition ecrite des „Miracula S. Demetrii”: Plotin apres Jean, în Byzantinobulgarica, III, Sofia, 1969,
pp. 119-124; M. Vickers, Sirmium or
Thessaloniki? A critical examination of the St. Demetrius Legend, în
„Byzantinische Zeitschrift”, 2/1974, p. 349; P. Lemerle, Les plus anciens recueils des Miracles de Saint Demetrius el la
penetration des Salves dans les Balkans, I-II Paris, 1979-1981; The Byzantine saint (ed. S. Hackel),
Londra, 1981; I. Rămureanu, Predicarea
Sfintei Evanghelii la poporul român, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987,
p. 123; The Oxford Dictionary of Byzantium,
I și III, New York – Oxford (ed. Al. Kajdan el alii), sub voce (în continuare
ODB); M. Păcurariu, Istoria Biserciii
Ortodoxe Române, I, București, 1991, p. 85; Idem, Sfinții daco-romani și
români, Iași, 1994, pp. 29-30 și 182 (bibliografie); E. Toth, Das Christentum in Pannonien bis zum 7.
Jahrhudert nach den archalogischen Zeugnissen, Koln – Weimar – Viena 1994; R.
Theodorescu, Roumanins et balkaniques
dans la civilisation sud-est europeennne, București, 199, pp. 30-31; M.
Diaconescu, Istoria literaturii
dacoromane, București, 1999, pp. 446-449 (despre Sirmium și Irineu,
episcopul lui Dimitrie); Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Caransebeș, 2001,
pp. 137-138; N. Dănilă, Martyrologium
Daco-Romanum, Bcuurești, 2003, pp. 24, 27, 55, 57; A, Pănoiu, Marele Mucenic Dimitrie, patronul
creștinătății balcanice (interviu luat D-lui acad. Em. Popescu), „Lumina de
Duminică”, 24 oct. 2010, pp. 8-9; Internet ș.a.m.d.
[3] „Ziarul Lumina”, din 26 oct. 2010, p. 6.
[4] Makarios de Simonopetra, The Synaxarion: The Lives of
the Saints of the Orthodox Church, I. Ormylia, 1999, sub verbo.
[5] A se revedea nota 1.
[6] M. Păcurariu, Istoria…,
I, p. 322.
[7] N. Dănilă, op.
cit., p. 81, n. 39.
[8] Colectiv de autori, Voivodina, Beograd, 1980, p. 143; ODB, III, p. 1906.
[9] R. Rus, Dicționar
enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, 2003, p.
552; ODB, I, p. 605.
[10] După aprecierea regretatului pr. Prof. I. Rămureanu, Actele martirice, București, 1982, p.
208.
[11] J. Zeiller, op.
cit., pp. 81 și 590.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, pp. 81-82.
[15] Ibidem, pp. 82 și 190.
[16] Ibidem, p. 82.
[17] Ibidem, p. 83; R. Theodorescu, op. cit., p. 31.
[18] J. Zeiller, op.
cit., p. 83 și n. .
[19] Ibidem, p.
83, n. 4 și p. 109.
[20] ODB, I, p. 605.
[21] A se vedea și replica lui J. Skedros, Response to David Woods, în „Harvard
Theological Reviw” Iulie 2000.
[22] M. Vickers, op.
cit., p. 348. P Lemerle (op. cit.,
II, p. 202) caută să argumenteze contrariul. Vezi și ODB, I, p. 604.
[23] I. Rămureanu, Actele
martirice, p. 210.
[24] C. Mango, Sfântul,
în Omul bizantin (coord. G.
Cavallo), Iași 200, p. 300.
[25] V. Munteanu, Istoria
creștină generală, I, București, 2008, p. 47.
[26]
E. Brehier, La civilisation byzantine,
ed. 2, Paris, 1970, p. 410.
[27] Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică,
București, 1975, p.115.
[28] The Byzantine
Saint (cit. în n. 1), p. 202 și 206; ODB, III, p.2085.
[29] Chr. Ionescu, op.
cit., p. 115.
[30] Pentru reprezentarea sa în artă, de până acum , să se
vadă inter alia ODB, I, p. 606.
