Banul, puterea și iluzia că omul stăpânește totul
Banul
și puterea au ceva primejdios: îi pot da omului impresia că nu mai depinde de
nimeni. Când are puțin, omul își amintește mai ușor că are nevoie de ceilalți,
că viața este nesigură și că nu toate lucrurile se află în mâinile lui. Când
însă începe să aibă bani, influență, funcție și oameni care îl ascultă, apare
ispita de a confunda ceea ce posedă cu ceea ce este.
Tocmai
despre această iluzie vorbește Mântuitorul în pilda bogatului căruia i-a rodit
țarina. Omul își mărește hambarele și își spune: „Suflete, ai multe bunătăți
strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”. Dar
Dumnezeu îi spune:
„Nebune! În această noapte vor cere de la tine
sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20)
Este
unul dintre cele mai puternice cuvinte ale Evangheliei despre falsa siguranță.
Bogatul
nu este numit „nebun” pentru că a muncit, nici pentru că a avut o recoltă bună
și nici măcar pentru că a construit hambare. Nebunia lui este alta: și-a făcut
planul vieții fără Dumnezeu, fără aproapele și fără moarte.
În
tot discursul său apare mereu „eu” și „al meu”: roadele mele, hambarele mele,
bunătățile mele, sufletul meu. Nu apare niciun sărac, niciun om flămând, niciun
mulțumesc adresat lui Dumnezeu. Bogăția a ajuns să-i închidă lumea în jurul
propriei persoane.
Aici
se vede și pericolul puterii.
Puterea
îi poate șopti omului: „Eu hotărăsc. Eu poruncesc. Eu sunt important. Fără mine
nu se poate”. Banul îi poate spune: „Eu îmi pot cumpăra siguranța”. Faima îi
poate spune: „Dacă oamenii mă laudă, înseamnă că sunt cineva”.
Iar
Evanghelia răspunde tuturor cu o singură întrebare:
„În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.”
Adică:
ce rămâne din toate acestea atunci când omul se întâlnește cu Dumnezeu? Nu câte
proprietăți ai avut, ci cât bine ai făcut cu ele. Nu câți oameni te-au ascultat, ci pe câți i-ai
ajutat. Nu câtă putere ai avut, ci cum ai folosit-o. Nu cât ai adunat, ci cât
ai fost capabil să dăruiești.
De
aceea Mântuitorul încheie pilda spunând: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună
comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).
Creștinismul
nu spune că banul este rău în sine. Banul poate hrăni un copil, poate ridica o
casă, poate ajuta un bolnav, poate susține o biserică sau o școală. Dar același
ban poate deveni criteriul după care omul își măsoară propria valoare.
Nu
banul trebuie să-l stăpânească pe om, ci omul trebuie să rămână stăpân asupra
banului.
În
Pateric există o întâmplare foarte frumoasă despre Avva Macarie.
Se povestește că, întorcându-se într-o zi la chilia sa, a găsit un hoț care îi
lua lucrurile. În loc să se certe cu el sau să încerce să-și salveze averea,
bătrânul s-a purtat ca și cum ar fi fost un străin și chiar l-a ajutat pe hoț
să încarce lucrurile pe animalul cu care venise.
După
ce hoțul a plecat, Avva Macarie a rămas fără lucrurile sale, dar cu pacea
sufletului.
Aceasta
este adevărata libertate. Nu să nu ai nimic, ci nimic din ceea ce ai să nu
te aibă pe tine.
Părinții
pustiei înțeleseseră foarte bine că omul poate ajunge să fie posedat de
propriile posesiuni. De aceea nu se temeau atât să piardă lucrurile, cât se
temeau ca lucrurile să nu le fure libertatea inimii.
Banul
și puterea sunt, într-un anumit sens, niște probe. Ele arată ce face omul
atunci când nu mai este constrâns de nevoie. Un om bun, având putere, poate
face foarte mult bine. Un om iubitor de sine, dobândind aceeași putere, poate
deveni greu de suportat pentru cei din jur.
De
aceea adevărata întrebare nu este:
„Cât am?” ci: „Ce a făcut cu mine ceea ce am?”
M-a
făcut mai milostiv sau mai rece? Mai smerit sau mai arogant? Mai apropiat de
oameni sau mai disprețuitor față de ei? Mai
recunoscător lui Dumnezeu sau convins că totul mi se datorează?
În
fața morții, funcțiile dispar, conturile rămân altora, proprietățile își
schimbă stăpânul, iar aplauzele încetează. Rămâne însă sufletul.
Și
poate tocmai aceasta este întrebarea pe care pilda bogatului ne-o pune
fiecăruia:
Dacă în noaptea aceasta s-ar cere sufletul meu, ce
anume din tot ceea ce am strâns ar putea merge cu mine înaintea lui Dumnezeu?
Răspunsul
Evangheliei este simplu: numai ceea ce am transformat în iubire.
