Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul – românul care a sfințit pustiul Hozevei
„Bucură-te, căci cu ale tale rugăciuni toate cele bune ni s-au împlinit.”
(Icosul al 3-lea)
Introducere
În istoria Bisericii Ortodoxe Române există puțini sfinți care au ajuns să fie cinstiți atât în patria lor, cât și în Țara Sfântă. Între aceștia se află și Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul de la Neamț – Hozevitul, un model de rugăciune, smerenie și iubire față de Dumnezeu.
Viața sa dovedește că adevărata sfințenie se dobândește prin credincioșie, răbdare și apropiere neîncetată de Dumnezeu.
Copilăria
Sfântul s-a născut la 23 iulie 1913, în Crăiniceni, județul Botoșani, primind la Botez numele Ilie. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica sa, Maria Iacob, care i-a insuflat dragostea pentru rugăciune, post și viața Bisericii.
Chemarea la monahism
Deși familia îl dorea student la Teologie, el a ales viața monahală. În anul 1933 a intrat în Mănăstirea Neamț, iar în 8 aprilie 1936 a fost tuns în monahism, primind numele Ioan.
În Țara Sfântă
În același an a plecat în Țara Sfântă, unde a împlinit numeroase ascultări smerite și a îngrijit bolnavi. Ziua slujea aproapelui, iar noaptea se dedica rugăciunii și citirii Sfinților Părinți.
Încercări și slujire
A viețuit în pustiul Qumran, a trecut prin încercările războiului și a fost prizonier aproape un an. În 1947 a fost hirotonit diacon și a slujit pelerinilor români la Schitul de la Iordan.
Ultimii ani
Din 1953 s-a retras în Peștera Sfintei Ana, unde a dus o viață de mare nevoință. La 5 august 1960 a trecut la Domnul, iar în 1980 moaștele sale au fost descoperite întregi. În 1992 a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Învățătură
Sfântul Ioan Iacob ne învață să iubim rugăciunea, să slujim cu smerenie, să răbdăm încercările și să-L punem pe Dumnezeu în centrul vieții noastre.
