Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane Preot Marius Florescu

Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă

Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane

Preot Marius Florescu

Dacă am putea clasifica opera regretatului Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, am găsi că sunt mai multe direcţii de orientare teologică. Aşa bunăoară se ştie că formarea de bază a teologului Nicolae Corneanu a fost patrologia, primele şi cele mai multe studii încadrându-se în această disciplină. Pe lângă aceasta însă, teologia ierarhului atinge în profunzime şi alte discipline teologice, cum ar fi misiologia şi ecumenismul. Nu întâmplător în anii profesoratului la Sibiu Mitropolitul Nicolae Corneanu a predat şi disciplina numită îndrumări misionare.

Se ştie, misiologia este disciplina teologică ce se ocupă cu studierea felului în care teologia, în general, şi Biserica, în special, răspund diferitelor etape istorice, sociale, politice şi de altă natură. Parte din opera publicistică a ierarhului plecat dintre noi corespunde tocmai tipologiei misionare din anii cât ierarhul a păstorit la Timişoara, mai precis din anii de după Revoluţia din Decembrie 1989, când reprezentanţii Bisericii au putut să spună liber ce gândesc. În anul 1990, Editura Mitropoliei Banatului din Timişoara scoate la lumină volumul de studii, note şi comentarii teologice intitulat „Quo vadis?“, titlu inspirat de romanul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz. Plecând de la întrebarea „încotro se îndreaptă astăzi teologia creştină, în general, şi cea ortodoxă, în special?“, Mitropolitul Nicolae Corneanu abordează teme de actualitate creştină, cum ar fi: Ortodoxia astăzi, Bisericile creştine şi ecumenismul, Terminologie ecumenistă, Biserica şi unele din marile probleme ale lumii de azi, Reflecţii teologice pe marginea unora din cuceririle recente ale ştiinţei, în care prezintă cititorilor abordări unice pentru literatura teologică românească. Cum altfel ar putea fi catalogate consideraţiile teologice despre: sărăcie, nevârstnici şi vârstnici, handicapaţi, explorarea cosmosului, realizări ale geneticii moderne, orientări noi în biologie, tragedia aborigenilor, toxicomania şi altele, toate fiind foarte bine documentate ştiinţific şi teologic până la momentul apariţiei lor?

Atitudine faţă de problemele care privesc Biserica şi credincioşii ei

După multe ezitări, cum însuşi precizează, zecile de articole apărute ca editoriale ori ca meditaţii la rubrica „Crâmpeie din cotidian“, în foaia „Învierea“, editată de Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, apoi doar de cea a Timişoarei, au fost reunite în două volume substanţiale, intitulate „Pe baricadele presei bisericeşti“ (Editura Învierea, Timişoara), ambele apărute în anul 2000. În primul volum sunt cuprinse articolele de fond scrise în bilunarul amintit în perioada anilor 1990-1999, iar în cel de-al doilea volum putem reciti atât scurtele intervenţii ce au alcătuit între 1992 şi 1999 rubrica „Crâmpeie din cotidian“, cât şi numeroase interviuri publicate în diverse periodice. În toate aceste materiale, Înaltpreasfinţia Sa ia „atitudine faţă de problemele care privesc Biserica şi credincioşii ei (...), exprimând idei şi opinii dictate, nu de poziţiile aşa-zis oficiale, ci ascultând mai ales glasul conştiinţei“ şi încercând să atragă „atenţia cititorilor asupra contemporaneităţii ecleziastice în modul cel mai deschis posibil“.

În acelaşi an, 2000, iese de sub tiparul Editurii „Jurnalul literar“ din Bucureşti, volumul „Pe firul vremii. Meditaţii ortodoxe“, ce reuneşte articolele publicate la rubrica „Meditaţii ortodoxe“ a publicaţiei „Jurnalul literar“, începând din noiembrie 1994 şi până în octombrie 2000. După cum afirmă Întâistătătorul Mitropoliei Banatului, fiecare articol este o „«meditaţie» axată pe probleme care mi se păreau actuale“, dorinţa Înaltpreasfinţiei Sale fiind aceea „de a împărtăşi semenilor punctul de vedere al Bisericii, aşa cum l-am înţeles eu, şi aş vrea să cred că n-am greşit prea mult, deşi în anumite probleme existau sau mai există încă opinii variate“. Un an mai târziu apărea la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în cadrul colecţiei „Homo religiosus“, volumul „Credinţă şi viaţă. Culegere de studii teologice“. Acesta reia unele articole scrise de ierarh de-a lungul diferitelor responsabilităţi în cadrul Bisericii, care sunt grupate în cadrul capitolelor: Teologia şi viaţa, Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fecioara Maria, mama lui Iisus, Sărbători închinate Mântuitorului şi Maicii Domnului, Religie, creştinism şi ortodoxie şi Gânduri creştineşti. O listă de la final indică publicaţiile în care au apărut materialele incluse în volum, acestea din urmă fiind selectate de către autor pe temeiul actualităţii lor şi interesului pe care l-au acordat cititorii la prima lor apariţie.

Necesitatea exprimării punctului de vedere

„În pas cu vremea“ este un nou volum de articole şi studii pe teme variate, apărut în anul 2002 (Editura Învierea, Timişoara). Autorul menţionează dintru început că mare parte din articolele publicate în „Învierea“ şi „Jurnalul literar“ au apărut deja în volum, dar după anul 2000 au mai apărut articole şi studii, pe care le-a inclus în volumul de faţă. Cele mai multe dintre subiectele tratate au fost inspirate de aspecte ale vieţii de zi cu zi, ori de parcurgerea presei, de noutăţile cotidiene sau de unele atitudini ale oamenilor de cultură din preajmă. „În toate am plecat de la convingerea - spune autorul - că şi reprezentanţii Bisericii e bine, necesar şi oportun să-şi exprime punctul de vedere, contribuind la mai buna orientare a societăţii din care facem parte.“ Din cuprins merită semnalate capitolele: Meditaţii ortodoxe, Pagini din „Învierea“ şi Gânduri creştineşti.

În anul 2008, tot la Editura eparhială Învierea va apărea volumul „Pentru mai binele obştesc“, care cuprinde articole şi studii privind realitatea cotidiană, dar şi trecutul, cu evenimentele şi personalităţile lui. Volumul este alcătuit din două părţi: „Să ne urmăm înaintaşii“ şi „Gândind la cei de odinioară“, fiecare cuprinzând mai multe materiale care abordează teme istorice, sociale, religioase şi culturale. Inedite sunt articolele: Creangă diaconul, Arghezi monahul, Emil Cioran şi Dumnezeu, Breban credinciosul, Franz Listz şi muzica sacră, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei Caransebeşului, Tragedia unui episcop ş.a. Cele două din urmă cuprind însemnări cu privire la evenimentele dureroase petrecute la Episcopia Caransebeşului la finele anilor â50 ai secolului trecut, cărora ierarhul autor le-a fost martor.

În cursul anului 2009, tiparul Tipografiei arhidiecezane din Timişoara scotea sub aceeaşi siglă a Editurii Învierea volumul „Pe aripile cuvântului“, care porneşte, după mărturia proprie a autorului de la romanul ecranizat cu mai mult timp în urmă, intitulat „Pe aripile vântului“, a scriitoarei Margaret Mitchell. Şi pentru că „deseori cărţile ajung mai greu la cititori, gândurile pe care doresc să le transmit sper să ajungă la ei ca şi cum ar avea nişte aripioare ale unor păsărele care străbat văzduhul până ajung la fiecare“, se arată de către autor în Cuvântul înainte. Lucrarea este structurată, la fel ca şi cea anterioară semnată de Înaltpreasfinţia Sa, pe teme de interes, cum ar fi: Probleme bisericeşti, Biserica la români, Ortodoxia bănăţeană, Pagini patristice şi Interviuri şi declaraţii.

Şi pastoralele dintre anii 1990 şi 2014 - publicate în două volume - cuprind la final referiri privitoare la starea morală şi materială a societăţii, sau alte probleme actuale.

Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost un fin misiolog, un teolog adevărat la curent cu tot ceea ce se întâmplă în regiune, în ţară şi în lume. Primea zilnic presa locală şi centrală şi urmărea şi ştirile de la TV. În funcţie de ceea ce i se părea interesant scria câte un articol, propunând mereu o viziune creştină asupra unui subiect sau altuia. Aşa se face că a fost aproape singurul teolog ortodox de la noi care a scris constant în perioada anilor 1990-2010 despre teme privind Biserica, lumea şi societatea în care a trăit. A făcut aceasta din convingere că lumea trebuie să afle mesajul Evangheliei, pentru a se converti la Hristos, pentru a afla Calea, Adevărul şi Viaţa[1].

---

[1] Preot Marius Florescu, „Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplăMitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane” în ziarul Lumina, Luni, Miercuri, 15 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/mitropolitul-nicolae-corneanu-si-problemele-lumii-contemporane.

Cuvânt la înnormântarea IPS Mitropolit Nicolae Corneanu - Pr. Dr. Ionel Popescu

        Cuvântul Preaonoratului Părinte vicar eparhial dr. Ionel Popescu, din partea clerului și credincioșilor din arhiepiscopia Timișoarei la înmormântarea IPS PĂRINTE MITROPOLIT NICOLAE CORNEANU

Luminător prin credinţă şi cultură, prin suferinţă şi milostenie - Cuvântul PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Luminător prin credinţă şi cultură, prin suferinţă şi milostenie

Cuvântul PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre, ‑Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, Stimate autorităţi, ‑Stimaţi reprezentanţi ai cultelor din Timişoara, ‑Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicolae a fost şi rămâne un luminător prin credinţă şi cultură, prin suferinţă şi milostenie.

După patruzeci de zile de doliu şi rugăciune pentru odihna sufletului său, vrednicul de pomenire Mitropolitul Nicolae al Banatului rămâne prezent spiritual în Eparhia pe care a păstorit-o şi în Mitropolia pe care a condus-o. Rămâne pre­zent în multe feluri, şi anume în memoria celor care l-au văzut şi ascultat ori au corespondat cu eruditul mitropolit: ierarhi, preoţi, diaconi, credincioşi, autorităţi, reprezentanţi ai altor culte, oameni de cultură, prieteni din ţară şi din străinătate. Mitropolitul Nicolae al Banatului a fost cunoscut de o mulţime de ierarhi ortodocşi din întreaga lume, care l-au apreciat pentru ţinuta sa, pentru modul său elegant de a vorbi, de a arăta respect şi frăţietate. El a cunoscut o mulţime de teologi din străinătate, deoarece a participat la foarte multe întruniri intercreştine şi interreligioase.

El este şi rămâne prezent printre noi prin moştenirea teologică şi culturală lăsată Bi­se­ricii şi societăţii româneşti. A scris zeci de cărţi, sute de studii şi articole, cuvântări şi cateheze, recenzii şi prefeţe. Toate au fost scrise cu o deosebită erudiţie, cu un spirit de echilibru şi de nu­an­ţare şi într-o formă de comunicare elegantă şi atractivă, profundă şi, în acelaşi timp, accesibilă. Rămâne prezent prin edificiile pe care le-a iniţiat sau patronat: multe locaşuri de cult (biserici de parohie şi mănăstiri), construite mai ales după schimbările din 1989, şi multe clădiri administrative la Cen­trul eparhial şi la Seminarul Teologic de la Caransebeş, precum şi centre social-filantropice şi culturale pe care le-a iniţiat, le-a dezvoltat şi le-a susţinut. În mod deosebit, însă, rămâne prezent prin iubirea sa părintească, exprimată în rugăciune pentru toţi cei apropiaţi şi pentru toată eparhia pe care a păstorit-o timp de cincizeci şi doi de ani, întrucât cine s-a rugat mult în timpul vieţii pe pământ se va ruga şi în ceruri împreună cu îngerii şi sfinţii din Împărăţia Preasfintei Treimi.

În această formă a prezenţei sale prin rugăciune reciprocă, noi păstrăm nu doar memoria vie a prezenţei sale, ci şi modul de comunicare cu sufletul său. Cei dragi ai noştri simt rugăciunile noastre, săvârşite pentru ei, mai ales prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, prin parastase şi prin cinstirea persoanei care a trecut la Domnul, mergând la mormânt, prin aprinderea unei lumânări, prin depunerea pe mormânt a unei flori.

Prin toate acestea se realizează o comuniune strânsă între cel trecut la Domnul şi cei rămaşi pe pământ. Există o mulţime de mărturii în acest sens, şi anume, a bucuriei exprimate de către su­fletul celor care sunt pomeniţi în rugăciune. Adesea, cei trecuţi la Domnul se arată în vis celor care îi iubesc şi îi pomenesc în rugăciune şi arată bucuria lor, pacea şi lumina sufletului, atunci când păstrăm cu ei o legătură profundă de rugăciune.

Rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul, bazată pe credinţa în nemurirea sufletului şi aşteptarea învierii celei de obşte, este o iubire mai tare decât moartea. Singura forţă mai tare decât moartea, decât timpul şi spaţiul care separă, este iubirea izvorâtă din rugăciune, iubire cu­rată, iubirea sfinţită şi unită cu Duhul Sfânt, Cel care ne împărtăşeşte nouă şi celor pomeniţi iubirea Preasfintei Treimi.

Lumina, lăsată nouă moştenire de Mitropolitul Nicolae al Banatului, venea din credinţa sa puternică. Credinţa puternică a Mitropolitului Nicolae al Banatului a fost cultivată constant prin cultură şi întărită prin multă nevoinţă şi suferinţă, mai precis, printr-o activitate spirituală şi administrativă intensă, multiplă şi riguros programată şi susţinută în timp de sănătate, având multă răbdare şi discreţie în timp de boală. Nu s-a plâns nimănui de suferinţa sa. A interiorizat-o atât de mult încât nu voia ca ea să se vadă şi avea chiar în mijlocul suferinţei o pu­ter­nică şi constantă conştiinţă a responsabilităţii pentru instituţie. Nu a văzut nimeni în viaţa sa comoditate sau delăsare, ci doar muncă stăruitoare şi preocupare permanentă pentru binele Bisericii.

Lumina credinţei Mitropolitului Nicolae al Banatului s-a amplificat mai ales prin practica unei detaşări totale de lucrurile materiale. După cum s-a constatat şi din testamentul scris pe care l-a lăsat, el nu a adunat pentru sine nici bani, nici obiecte de valoare, nici averi, nici comori. A trăit sobru şi modest. A trecut la Domnul sărac în agoniseli materiale, dar bogat în fapte de milostenie, asemenea Sfântului Ierarh Nicolae, ocrotitorul său spiritual.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru lumina vieţii sale lăsată moştenire nouă tuturor şi ne rugăm ca să-i dăruiască pacea şi bucuria sfinţilor din ceruri.

Veşnica lui pomenire!

† DanielPatriarhul României

Cuvânt rostit la slujba Parastasului de 40 de zile săvârşită pentru Mitropolitul Nicolae Corneanu în Ca­te­drala Mitropolitană din Timişoara, joi, 6 noiembrie 2014[1].

 

---

[1] Cuvântul PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Român, „Luminător prin credinţă şi cultură, prin suferinţă şi milostenie” în ziarul Lumina, Sâmbătă, 8 noiembrie 2014, http://ziarullumina.ro/cuvantul-pf-daniel-patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane/luminator-prin-credinta-si-cultura-prin.

 

 

„Marcellino. O minune de băiețel”

„Marcellino. O minune de băiețel”

Cine-i Marcellino veți citi mai jos. Minunea acestui băiețel constă în faptul că în inocența lui de copil L-a servit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu pâine și vin. Romanul/filmul este plin de simboluri religioase: cei 12 frați din mănăstire și cu Marcellino 13 ne duc cu gândul la Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu cei 12 Apostoli. Prietenul invizibil a lui Marcellino pe nume Manuel ne duce cu gândul la numele Domnului: Emanuel. Momentul în care Mântuitorul Cel Răstignit coboară de pe cruce și frânge pâinea, iar apoi luând vinul ne duce cu gândul la Cina cea de Taină sau „părăsirea” lui Marcellino de către frați în urma unei „boacăne” făcute de acesta este momentul în care el își găsește liniștea în brațele lui Iisus Hristos. Când suntem părăsiți de toți oamenii să ne amintim că nu suntem părăsiți de Domnul!

Am avut ocazia să-l cunosc pe Marcellino citind cartea părintelui Constantin Necula: http://www.agnos.ro/magazin/product_info.php?products_id=551&osCsid=83dbbb4005da59c450e0c053d123ee82 unde dânsul spune: „Dintre toate cărţile despre copii pe care le-am citit, aceasta ce v-o repovestesc acum mi-a plăcut în chip deosebit. Un copil ca acest Marcellino nu putea lipsi dintre prietenii voştri. Simpatic şi gingaş, bucuros şi când este trist, cred că inima lui poate fi de folos inimii voastre, mereu în căutare de prieteni. Nu, nu-i povestea unui Sfânt, ci a unei posibile căi de întâlnire cu Hristos. M-a uimit modul în care Dumnezeu l-a dăruit pe Marcellino cu vederea lucrurilor ascunse, învăţându-ne că nu trebuie să ajungi bunic pentru ca să te bucuri de Biserică, de Dumnezeu. Cred că pentru voi, dragii mei, acesta este un îndemn să fiţi mereu curaţi cu inima, pentru ca Dumnezeu să se bucure să locuiască în ea. Am văzut şi filmul cu puştiul acesta. Atunci m-am gândit, uitându-mă în ochii înlăcrămaţi ai prietenilor voştri şi ai mei, studenţi la Facultatea de Teologie, ca şi în ochii copiilor mei, că acest personaj de poveste poate fi alternativa falşilor prieteni pe care vi oferă desenele animate, monştrii şi vrăjitoarele cu care vi s-a împuiat capul. Căutaţi la fratele Marcellino. În bucuria soarelui, prin praful câmpului, la marginea lumii descoperă tainele lumii şi ale lui Dumnezeu. Ştiţi ceva mai frumos decât aceasta? Eu nu. Am ales să vă repovestesc cartea, nu doar s-o traduc, pentru că am discutat cu copiii mei de acasă, Costi şi Alexandra, şi unde n-au priceput textul, l-am întors pe gustul lor. La textul original, care trebuie să ştiţi că este în limba spaniolă, am adăugat un text în limba italiană şi scenariul filmului despre care v-am spus. Aşa cred că am crescut pe Marcellino mai cu folos dinaintea voastră. Să nu fiţi supăraţi de finalul cărţii. Frăţiorul acesta minunat, Marcellino, nu este. Voi îmbrăţişaţi pe părinţii voştri, spuneţi-le că-i iubiţi. Au mare nevoie de aceasta…”.

Adevărul este că auzisem despre acest băiețel minune când am lecturat una din conferințe Părintelui în care amintea despre prima ediție a cărții și despre filmul din 1955 pe care l-a vizionat împreună cu studenții teologi. Filmul a fost atâta de bun încât i-a impresionat pe aceștia până la lacrimi, dar iată ce spune un site de specialitate http://www.cinemarx.ro/filme/Marcelino-pan-y-vino-Marcelino-pan-y-vino-51437.html despre acest film: „In Spania secolului al XVIII-lea, 12 calugari franciscani gasesc pe treptele manastirii un bebelus abandonat si, fiind incapabili sa ii gaseasca parintii biologici sau sa il plaseze intr-o familie adoptiva corespunzatoare, decid sa sfideze conventiile religioase si sa il creasca ei insisi pe baiat. Desi calugarii sunt blajini, Marcelino resimte lipsa copiilor de varsta lui, motiv pentru care se furiseaza afara din manastire si cauta compania altor baieti, generand prin sotiile lui un asemenea dezastru in oras incat calugarii sunt amenintati de catre primar cu expulzarea din locasul de cult daca nu remediaza pagubele. Intr-o zi in care patrunde fara acordul calugarilor in podul manastirii, Marcelino observa un Isus din lemn rastignit pe cruce si ii ofera acestuia paine si vin din pranzul lui saracacios. Drept rasplata pentru generozitatea copilului, fiul lui Dumnezeu prinde viata si ii devine acestuia prieten si confident, promitandu-i sa ii indeplineasca o dorinta. Marcelino vrea sa le vada pe mama lui si pe Fecioara Maria, iar Isus Hristos realizeaza un miracol in urma caruia Marcelino este sanctificat”. 

Dar ce fel de film este? „Marcelino, Pan y Vino este un film spaniol realizat de regizorul maghiar Ladislao Vajda în anul 1955. Filmul a fost bazat pe romanul lui José Maria Sanchez Silva” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcelino,_Pan_y_Vino).

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că în anul 2010 a apărut un remake mexican a filmului din 1955 cf. http://www.catholica.ro/2013/02/08/marcelino-pan-y-vino-revine-intr-o-versiune-mexicana/: „Magia unuia dintre cele mai populare filme catolice spaniole ale secolului XX este readusă în actualitate de un remake mexican. “Miracolul lui Marcelino” se bazează pe adaptarea cinematografică din 1955 a povestioarei “Marcelino Pan y Vino” scrisă de Jose Maria Sanchez. Povestea relatează aventurile unui băiat orfan, abandonat ca prunc de mama sa pe treptele unei mănăstiri franciscane.

Filmul original spaniol, regizat de Ladislao Vajda, a fost un succes la festivaluri de film precum cele de la Berlin sau Cannes, copilul actor Pablito Calvo fiind premiat pentru rolul său, Marcelino. Istorioara începe cu un grup de fraţi care găsesc un nou-născut pe treptele săracei lor mănăstiri, devastate de război. Neputând să caute ajutor datorită violenţelor, fraţii se hotărăsc să îl crească chiar ei. Marcelino creşte, şi se ţine de şotii cu fraţii, alături de Enrique, prietenul lui cel mai bun. Când vede legătura strânsă dintre acesta şi mama lui, Marcelino începe să ducă dorul propriei lui mame.

Un atac condus de revoluţionari lasă micul sat unde se afla mănăstirea în pragul dezastrului, iar mama lui Enrique moare. Marcelino, speriat, se retrage în singurul loc unde fraţii îi spuseseră să nu intre: în mansarda mănăstirii. Aici era păstrat un crucifix în mărime naturală, dar Marcelino este încă prea mic să îl recunoască pe Cel Răstignit. Crezând că omului de pe cruce îi este foame, el îi aduce pâine şi vin, şi îi împărtăşeşte dorinţa sa profundă de a-şi cunoaşte mama.

Deşi remake-ul este amplasat în contextul revoluţiei mexicane, producătorul şi scenaristul Mikel Garcia explică faptul că nucleul povestirii, relaţia dintre Marcelino şi Isus, “este acelaşi ca în povestea originală”. “Dacă în versiunea din 1995 era primarul comunist care dorea să ia fraţilor mănăstirea, în noua versiune este un revoluţionar mexican”, explică Garcia. Noul film este distribuit acum şi în limba engleză, pe DVD, iar mai multe detalii se pot afla de pe situl MarcelinoFilm.com”.

Și acum pentru cine are copii nu trebuie să uităm că există și varianta animată a acestui film http://www.cinemagia.ro/filme/marcelino-pan-y-vino-marcelino-pan-y-vino-14927/: „O femeie isi abandoneaza copilul pe treptele unei manastiri. Dupa 6 ani copilul spera ca intr-o zi isi va gasi mama”.
Puteți viziona filmul întreg aici: https://hrabalexandru.blogspot.com/2020/04/marcellino-o-minune-de-baietel.html

 

Două filme „dure”

Două filme „dure”

Siberia, Monamour (Siberia, dragostea mea) - Un film frumos, care îţi arată încă o dată că necunoscute sunt căile Domnului şi că în fiecare din noi sălăşuieşte şi îngerul şi demonul; că fiind puşi în faţa unor situaţii limită acţionăm imprevizibil… Toamnă târzie în Siberia. În taiga, într-un sat pustiu, trăiește un bătrân, pe nume Ivan, împreună cu nepotul său Leshia, în vârstă de 7 ani. O haită de câini sălbatici devorează tot ce e viu în zonă. Unul dintre acești câini este cel mai bun prieten al lui Leshia. Uneori, Yuti, unchiul băiatului, vine să le aducă de mâncare și, odată, întorcându-se înapoi spre locuința lui, este atacat de câini și moare. Ivan și Leshia rămân fără provizii. Într-o zi, băiatul îl surprinde pe Ivan țintind spre câinele pe care îl consideră prietenul său și fuge de acasă. Bătrânul îl va găsi mai târziu pe băiat ascuns într-o fântână secată, însă nu poate să-l scoată singur de-acolo. În această situație, pornește să caute ajutoare, expunându-se și la pericolul pe care îl reprezintă câinii sălbatici.

Regizor: Slava Ross

Scenarist: Slava Ross

Genul: Drama Durata: 102 minute

(Sursa: http://ortodox.md/articole/siberia-monamour-siberia-dragostea-mea-film-rusesc-cu-subtitrare-in-romana/Moldova Ortodoxă)

Lapidarea (The Stoning Of Soraya M.) - (Paula Vezențan) - Lumea arabă încă ne mai uimeşte şi azi prin violenţa şi sălbăticia de care dă dovadă în ultimul secol. Violenţă manifestată atât prin atacuri teroriste, prin războaie civile cât şi prin legea lor islamică denumită sharia, lege la care se ţine foarte mult, dar care nici ea măcar nu e respectată. De la revoluţia din 1979, unele din ţările arabe printre care şi Iranul au adoptat fundamentalismul Islamic, legea islamică. Odată cu instaurarea noului regim, Iranul a devenit aproape o ruină, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere moral.

Reprezentarea femeilor musulmane în cinema este una destul de recentă, controversată chiar. Femeia musulmană este reprezentată şi ca prostituată sau soţie temporară (Prostitution Behind the Veil) şi rebelă (Persepolis), dar cel mai des este reprezentată ca femeia mereu supusă bărbatului, victimă a societăţii arabe.

Supremaţia bărbatului este vizibilă şi devine lege pentru femeile de acolo. Viaţa unei femei este în mâinile bărbatului de când se naşte până moare. În copilărie, tatăl are dreptul asupra vieţii ei, iar după ce se căsătoreşte viaţa ei este în mâinile soţului ei. Acest lucru ne este demonstrat de numeroasele cazuri de lapidare, biciuire, detenţie şi spânzurare a celor care încalcă legea islamică. Majoritatea victimelor, însă, sunt femei.

Un astfel de exemplu este conturat în controversatul film “The Stoning Of Soraya M”, film care a înfuriat Iranul, autorităţile nefiind de acord cu afişarea acestor execuţii, considerând că aceste lucruri trebuie să rămână în interiorul ţării lor, neacceptând intervenţia occidentului.

Filmul prezintă o poveste reală, şi este bazat pe bestseller-ul cu acelaşi nume al jurnalistului franco-iranian Freidoune Sahebjam, care a publicat cartea în 1994.

Drama are loc în anul 1986, în Iran. Povestea începe când jurnalistului franco–iranian Freidoune Sahebjam i se strică maşina şi merge în cel mai apropiat sat ca să o repare. Atunci, intră în discuţie cu o femeie, Zahra, care insistă să vină la ea până ce îi va fi gata maşina ca sa îi spună povestea nepoatei ei, Soraya. Aceasta îi povesteşte amănunt cu amănunt ceea ce se întâmplase doar cu o zi în urmă. Soraya Manutchehri era soţia lui Ali şi mama a patru copii, doi băieţi şi două fete. Acţiunea începe când soţul Sorayei, Ali, vrea să se căsătorească cu Mehri, în vârstă de 14 ani, fata unui deţinut de la închisoarea unde era el gardian. Ali nu îşi permitea să întreţină două soţii, aşa că de Soraya vroia să divorţeze. În schimbul divorţului, Ali îi lăsa casa, grădina stâncoasă şi cele două fete. Soraya nu vroia să accepte doar atât ci vroia ca Ali să îi plătească şi o sumă lunară pentru fete. Pentru refuzul ei, Soraya primea bătăi şi umiliri zilnice, chiar şi băieţii ei o umileau încurajaţi de tatăl lor care le spunea mereu că această lume este una a bărbaţilor.

Chinul Sorayei părea să ia sfârşit odată cu primirea unei slujbe oferită chiar de mullahul (preotul) şi primarul satului, aprobată şi de soţul ei Ali. Slujba consta în menaj zilnic la casa lui Hashem, a cărui soţie murise şi care avea un băiat retard. Încet, Soraya îşi aduna bănuţii şi, în timp, urma să îi dea divorţul lui Ali. Însă, Ali nu mai avea răbdare. Acesta a trecut la acţiuni drastice şi îşi acuză soţia de adulter. Şantajându-l cu trecutul pe mullah, care a fost un deţinut la închisoarea unde lucra Ali ca şi gardian, a fost uşor să obţină un „martor vrednic”.

Acum având un aliat, Ali şi mullahul satului au mers împreună la „concubinul” Sorayei, Hashem, acesta fiind un om simplu, fără educaţie, pe care l-au forţat să spună „adevărul” despre ceea ce face Soraya mai exact în casa lui. Ameninţat chiar cu moartea de către cei doi, Hashem acceptă să spună ce vor să audă. După ce şi-a adunat martorii, Ali începe să îşi bată soţia în public, alimentându-le astfel furia consătenilor pentru crima soţiei lui. Soraya nu avea idee ce se întâmplă. Primarul (care era cea mai mare autoritate în sat) a fost chemat la faţa locului. Acesta îi cere Sorayei să îşi dovedească nevinovăţia.

Încă o dată, vedem supremaţia bărbatului. Când o femeie îşi acuză soţul de o crimă ea trebuie să îi dovedească vinovăţia iar cand un bărbat îşi acuză soţia, tot ea trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Acuzaţiile curg lanţ, iar Soraya nu mai are nici o şansă în faţa acestor bărbaţi, argumentele ei nefiind luate în seamă.

Primarul împreună cu mullahul, tatăl Sorayei, soţul ei, Ali se întrunesc pentru a decide soarta Sorayei. Sentinţa este moartea prin lapidare. Aceştia trimit o înştiinţare la casa Zahrei, unde era adăpostită Soraya, cum că într-o ora va avea loc execuţia ei prin lapidare.

Lapidarea este pedeapsa maximă pentru adulter. În cadrul acestei execuţii acuzatul este legat de mâini şi pus într-o groapă în genunchi, pe urmă este îngropat până la brâu, apoi bătut cu pietre până la moarte. Pietrele nu trebuie să fie nici prea mari, ca victima să moară repede, dar nici prea mici ca să nu îi provoace durere. Pietrele trebuie să fie potrivite ca execuţia să fie una lentă şi dureroasă.

Soraya este bătută cu pietre până la moarte, chiar şi băieţii ei dau cu pietre în ea. Scena este una foarte bine realizată, foarte reală, foarte şocantă şi surprinde foarte bine acest fel de execuţie barbară. Mătuşii ei, Zahra nu îi este îngăduit nici măcar să o îngroape, ea ducând trupul neînsufleţit al nepoatei ei pe malul râului. În dimineaţa următoare a cules de pe malul râului ceea ce câinii au lăsat din ea şi a îngropat ultimele rămăşiţe din ceea ce a fost ieri Soraya.

Jurnalistul a fost foarte mişcat de această poveste, a avut şi dificultăţi la părăsirea satului, mullahul şi primarul încercând să îl oprească când au aflat ce ştie jurnalistul.

Astfel de comploturi şi execuţii mai au loc şi azi, chiar dacă suntem în secolul XXI. În lumea arabă, în „lumea bărbaţilor”, cuvântul femeie înseamnă un obiect, nu o fiinţă.

Viaţa acestora înseamnă prea puţin pentru comunitatea în care trăiesc ca să aibă parte de drepturi sau respect.

Din păcate se aud doar ecourile acestor femei, dar răspunsurile nu se întorc. (Sursa: http://blogdeseminar.wordpress.com/2011/12/07/lapidarea-the-stoning-of-soraya-m/)

 Filme se pot viziona aici: Siberia - dragostea mea

                                          Lapidarea(The Stoning Of Soraya M.)