Educaţia creştină a copiilor
Hrab Alexandru
Trăim într-o lume în care copiii nu mai
sunt creativi. Să nu le ceri să facă un desen, o pictură, un eseu, o
construcţie[1] cât de mică pentru că
refuză. P.C.-ul, T.V.-ul, telefonul mobil sunt lucrurile agreate de copii şi
care, totuşi, le dăunează grav sănătătea fizică şi cea psihică. Aceste lucruri
duc în ziua de azi la disputele dintre copiii, care la rândul lor duc la
dispute între părinţi[2]
care în loc să caute adevărul, preferă să-şi asculte odrasla, dându-i dreptate
şi certându-se pentru ea cu toată lumea, care în viziunea lor pare a le fi
jignit groaznic copilul.
Ne confruntăm cu părinţi care în loc
să-şi îndrume copilul spre biserică, spre participarea la Sfânta Liturghie
preferă să-i trimită la orice alte activităţi[3]
care nu că nu ar fi bune, dar fără o credinţă în Dumnezeu lucrătoare nu aduc
nimic de folos, astfel, ajungînd ca duminica în loc să fie la Sfânta Liturghie,
copiii lor să fie în alte locuri. Ajungem să ne punem întrebarea: De ce nu se acordă aceiaşi importanţă în
căutarea bisericii, spre urmarea lui Hristos cum se acordă importanţă şcolii,
participării la concursurile şi festivităţile de la alte activităţi practicate?
Ne este dat de multe ori să auzim nu
numai din partea părinţilor[4],
dar şi din partea bunicilor şi mai rar a străbunicilor, că fii/nepoţii nu pot
participa la Sfânta Liturghie pentru că au fost seara la discotecă şi se
odihnesc, sau că au fost o săptămână întreagă la şcoală şi duminica este
singura lor zi liberă în care se pot recrea. Îi vedem pe aceşti părinţi/bunici
mândri de faptul că urmaşii lor şi-au început viaţa intimă înainte de căsătorie,
de la vârste fragede pentru că aşa este „la modă.” Îi auzim parcă de multe ori
spunând: „să nu faceţi gălăgie că doarme
Ion, o fost la discotecă şi o venit cu Ana şi acu dorm amândoi” şi o spun
cu aşa mândrie, de parcă cine ştie ce lucru mare şi valoros au făcut[5].
Îmi amintesc aici de ceea ce spunea părintele Teofil Părăian, că atunci când
trebuia să meargă la Biserica îşi întreba mama/bunica de ce trebuie să meargă
la Biserică şi acestea nu răspundeau simplu, spunând: „apoi cum să nu mergem la biserică? Că-i păcat!” sau de părintele
Virgil Gheorghiu, într-unul din romanele sale Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie
teologică sau Cum am vrut să mă fac
sfânt, alte amintiri dintr-o copilărie teologică[6], afirma că era
inadmisibil ca cineva să lipsească duminica de la Sfânta Liturghie, întreaga
comunitate se gândea că cel care nu a venit să nu fi păţit ceva rău.
Credem că este necesar să amintim de
canonul 80[7] al
Sinodului VI Ecumenic care cere ca cei care nu participă trei săptămâni
consecutiv la Sfânta Liturghie să fie caterisiţi dacă sunt preoţi sau afurisiţi
dacă sunt mireni.
Aşadar, gândindu-ne la timpurile de
atunci, vedem că acei oameni nu ştiu ce se întâmplă la biserică, în afară de faptul
că acolo exista Sfânta Euharistie, însă aveau conştiinţa că trebuie să fie
prezenţi, pentru că aşa este normal, aşa este bine. Din nefericire, astăzi când
lumea a evoluat, când există un flux de informaţii despre viaţa Bisericii, când
există numeroase cărţi care încearcă se explice cea ce se întâmplă în biserică,
să pună mult mai mult în evidenţă miracolul Sfintei Liturghii, Taina lui
Hristos, când prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel
avem un post de televiziune, un post de radio şi un ziar al Bisericii Ortodoxe
Române observăm un paradox, vedem că bisericile sunt goale. Mergând mai departe,
vedem că în Timişoara avem o grădiniţă ortodoxă, Troiţa şi precum şi o şcoală, Sfântul
Antim Ivireanul, plus programele naţionale ale Patriarhiei Române Hristos Împărtăşit copiilor şi Alege şcoala şi cu toate acestea ne confruntăm
cu dezinteres din partea părinţilor.
Ne-am învăţat să aruncăm vina pe
preoţi[8],
dar oare ei poartă toată vina? De aici se nasc alte întrebări: ce poate să facă
Biserica? Ce pot să facă preoţii? Ce pot să facă părinţii?
Plecând de la aceste întrebării vom
încerca să elaborăm câteva răspunsuri, astfel luând în considerare concepţia Fericitului
Augustin care afirma despre copil că
este tatăl omului mare şi gândindu-ne că viaţa copilului începe din
momentul conceperii[9], este recomandabil şi de
preferat ca mamele să încerce să se împărtăşească cât mai des pe perioada
sarcinii încercând să nu lipsească pe cât posibil de la Sfânta Liturghie,
pentru că cel mic simte şi astfel va simţi Harul Divin şi se va uni cu Hristos
prin Sfânta Euharistie. Este de preferat ca acest lucru să nu se limiteze doar
la perioada sarcinii, ci să continue imediat după botezul pruncului, care până
la vârsta de 7 ani se poate împărtăşi în fiecare duminică şi sărbătoare[10],
precum şi îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi
copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor” (Matei 19, 14).
Un alt lucru esenţial de ştiut
pentru părinţi este că bucuria pe care o afişează atunci când copilul lor
începe să vorbească şi mai ales când el înjură[11], nu
poate să-i aducă copilului nimic bun pe viitor. Trebuie ştiut că odată pătruns
în sufletul copilului această patimă a vorbitului vulgar, cu greu mai poate fi
stopată, ajungând chiar la hulirea lui Dumnezeu, de aceea este bine să amintim
îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur cu referire la copii: „de la o vârstă fragedă, copilul îşi însuşeşte cu repeziciune ceea i se
spune, şi ceea ce aude se întipăreşte în sufletul lui ca pecetea în ceară. Prin
aceasta, viaţa lor începe deja să se încline fie către păcat, fie către
virtute. Aşadar, dacă chiar de la început îi abatem de la păcat şi îi punem pe
calea cea bună, lucru acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra în fire,
şi nu se vor mai abate atât de uşor spre rău, fiindcă obişnuinţa îi va atrage la
fapte bune”[12]. De preferat ar fi ca părinţii în loc să-l înveţe pe copil să
vorbească urât, mai bine l-ar învăţa rugăciuni, poezioare sau alte pilde,
bineînţeles la limita de înţelegere a copilului, fără a cădea în cealaltă
extremă, pentru că dacă ei ca părinţi se roagă două ore neapărat trebuie se
roage şi copilul la fel.
De asemenea, părinţii nu trebuie să uite să-l înveţe pe cel mic cu postul,
nu în totalitate, dar trebuie să existe o renunţare mică din ceea ce îi aduce
plăcere copilului pentru „că ei trebuie
să deprindă abnegaţia. Ei nu pot avea tot ce vor. Trebuie să înveţe să renunţe
la propriile dorinţe pentru binele celorlalţi. Ei trebuie, de asemenea, să
înveţe să fie grijulii. Omul ce n-are grijă de ceilalţi pricinuieşte
întotdeauna vătămare şi durere – nu intenţionat, ci pur şi simplu din nepăsare.
Pentru a arăta grijă faţă de cineva nu este nevoie de prea mult – un cuvânt de
îmbărbătare atunci când cineva are neplăceri, puţină tandreţe atunci când
celălalt arată întristat, o mână de ajutor la momentul potrivit pentru cel ce a
obosit”[13].
Un fapt care atrage atenţia este dat
de rolul preotului în viaţa familiei. Astăzi, din păcate, sunt puţini preoţi
care nu mai au parte de întâlniri cu familiile din parohie, iar dacă sunt
aceste întâlniri, ori sunt în momentul în care preotul merge prin sat pentru
sfinţirea caselor ori au loc la biserică, dar din păcate nu aduc nimic
schimbător în conştiinţa părinţilor. Pentru ei, preotul este personajul negativ
cu care îşi înfricoşează copiii. De aceea, atunci când vede că nu reuşeşte
nimic cu părinţii, preotul este dator să încerce o colaborare cu şcolile şi
grădiniţele din parohie. Astfel, vizitând copii de la grădiniţă şi din clasele
mai mici este bine să aibă întotdeauna la el mici atenţii pentru a lega o
prietenie cu copiii.
Tot aici intră o problemă des întâlnită în bisericile noastre, cea a
celor bătrâni, care nu suportă să vadă copii în biserică pe motiv că aceştia
tulbură slujba şi atunci merg bine mersi şi îi sfătuiesc pe părinţi să nu mai
vină cu copii la Biserică. Si aici preotul trebuie să intervină, purtând
discuţii cu bătrânii, explicându-le că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut,
mai ales pe acei copiii care fac gălăgie, punându-le în evidenţă cu delicateţe că
în faţa lui Hristos şi ei, ca oameni maturi nu fac altceva decât să se
manifeste la fel ca cei mici.
Trebuie avut în vedere că odată cu
creşterea în vârstă a copiilor, dacă aceştia nu vor fi supravegheaţi de părinţi
şi dacă nu vor avea o colaborare eficientă cu preotul, se vor îndepărta tot mai
mult de calea cea bună a lui Hristos. Trebuie acordată o atenţie specială
vârstei de 9-10 ani, când copilul începe să caute motive de a nu mai participa
la Sfânta Liturghie în schimbul altor activităţi[14].
Părinţii trebuie să fie categorici şi să-i oprească pe copiii de la aceste activităţi
pe perioada Sfintei Liturghii, trimiţându-i la Biserică. Sfântul Ioan Gură de
Aur remarcă că atunci „când îi trimitem
la şcoală, ei ştiu că au răspunderi: să înveţe şi să-şi facă lecţiile. Aşa ar
trebui să meargă şi la biserică, ca la şcoală. Noi trebuie să-i ducem, nu să-i
lăsăm pe mâna altora. Să mergem împreună şi să ascultăm împreună slujba şi apoi
să le cerem să-şi amintească ce-au auzit şi ce au învăţat. Numai aşa îi vom
putea corecta uşor şi pe nesimţite. Dacă şi acasă copii vă aud tot timpul
discutând ca nişte creştini cu frica lui Dumnezeu şi le daţi sfaturi bune,
aceste seminţe vor da curând un rod bogat”[15]. Şi mai mult,
părinţii trebuie să dea dovadă de învăţătura ce se desprinde din cadrul Sfintei
Liturghii prin exemplul propriei lor vieţi, aşa cum învaţa Sfântul Ioan Gură de
Aur pentru că „cel mai mare ajutor,
ne spune Părintele Paisie Aghioritul, şi
cea mai mare moştenire pe care o pot da părinţii copiilor este să-i facă urmaşi
ai bunătăţilor lor – şi pentru asta nu este nevoie de strădanii deosebite, căci
dacă pruncul vede că părinţii se iubesc, discută cu nobleţe, sunt înţelepţi,
plini de bucurie, se roagă cu smerenie şi aşa mai departe, întipăreşte toate
acestea în sufletul său ca un indigo”[16].
De preferat ar fi ca preotul să
organizeze concursuri pentru copii, să-i implice pe aceştia în viaţa parohiei,
să le ofere posibilitatea de a răspunde şi ei în cadrul slujbelor, să rostească
Simbolul Credinţei şi chiar să le permită lor să umble cu tasul, mai mult să le
permită ca venitul de pe un tas să fie a lor, chiar administrat de ei[17].
De asemenea, preotul poate să organizeze o bibliotecă pentru ei şi chiar o sală
de lectură şi chiar să organizeze un mic consiliu parohial[18].
Ca şi creştini trebuie să înţelegem
că Biserica nu ne doreşte răul, că participarea duminică de duminică şi
sărbătoare de sărbătoare la Sfânta Liturghie nu înseamnă habotnicie, ci
înseamnă descoperirea lui Hristos, descoperirea Sfinţilor, este o comuniune cu întreaga
lume, atât cu cei vii cât şi cu cei adormiţi. Suntem datori cu toţii să
înţelegem că societatea actuală are nevoie de oameni morali. Moralitatea nu
poate să vină decât prin Biserică. Creşterea sănătoasă a copiilor are loc doar
cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos. Părinţii nu trebuie să uite niciodată
că prin fiicele şi fiii lor se privesc în oglindă, că atitudinile copiilor sunt
atitudinile părinţilor, iar copii lor reprezintă asigurarea unor bătrâneţi
liniştite pentru părinţi.
Fără a dori să mai lungim cele scrise,
am considerat necesar să facem cunoscut cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur
pentru părinţii care nu se îngrijesc cu adevărat de copiii lor: „părinţii care nu se îngrijesc de buna
cuviinţă a copiilor sunt ucigaşi de copiii, şi încă mai răi decât ucigaşi de
copiii, fiindcă aici e vorba de pierea şi moartea sufletului[19] [...] De aceea vă rog pe toţi să vă predaţi fiii şi fiicele, de la vârsta cea
mai mică acestei liturghii (n.n. Sfântul Ioan se referă aici la întreaga
viaţă a omului care trebuie să fie o Liturghie, o continuare a Liturghiei
Bisericii, sau cum ar afirma părintele Ioan Bria o Liturghie după Liturghie.) şi
să depuneţi în sufletele lor bogăţia care se potriveşte vieţii cereşti, fără să
ascundeţi aur în pământ sau să adunaţi argint. Depuneţi în sufletele lor
bunătate, smerenie, buna-cuviinţă, înţelepciune şi orice altă virtute.
Liturghia tocmai de această cheltuială are nevoie. Dacă strângem această
bogăţie pentru noi şi pentru copiii noştri, şi în această viaţă ne vom bucura
de strălucire, dar şi în cea viitoare vom auzi vocea fericită cu care Domnul
Iisus Hristos îi recunoaşte ca ai Săi pe toţi cei care L-au mărturisit”(Despre Ana, III)[20].
Bibliografie:
·
***Biblia
sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.
· Gură de Aur, Ioan Sfântul, Părinţi,
copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în
neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida
Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei.
·
***Cum să
educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi
mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura
Sophia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2011.
·
Necula, Pr. Conf. Dr. Constantin, Pastoraţia
Bisericii în vreme de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012.
[1] Bisericuţe
sau case (machete) din carton, plastic, lemn, etc.
[2] Disputele
care au loc mai ales la şcoală sau la alte activităţi la care participă copiii.
[3]
Dans, sport, cursuri de modeling, etc.
[4]
Părinţii care să spune s-au născut într-o perioadă grea de comunism.
[5]
Din păcate, acest lucru ne este dat să-l auzim din ce în ce mai des şi prin
satele româneşti. Sate în care exista o dată tradiţia ca până în momentul
căsătoriei tineri să nu întreţină relaţii intime.
[6]
Ambele romane au apărut la Editura Deisis, Sibiu, în 2008 sub traducerea
doamnei Maria-Cornelia Ică jr.
[7]
Canonul 80 prevede: „Dacă vreun episcop,
presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior),
sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă
anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind
(petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei
săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie
îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit.)”
[8] Nu
putem nega că sunt unii preoţi care nu-şi fac datoria, dar sunt o mulţime care
dedică timp pentru proiectele de cateheze ale parohiei.
[9] A
se vedea pentru aprofundare studiul Părintelui Sorin Lungoci, Climatul familial şi spiritual în timpul
sarcinii, în Altarul Banatului,
anul XX, nr. 1-3, ianuarie-martie 2009, pp.104-107.
[10]
Este necesar să amintim că sunt unii preoţi „de modă veche” care consideră că
dacă copilul este împărtăşit o dată la câteva luni sau cel puţin de 4 ori pe
an, este de ajuns. Nu putem fi de acord cu acest lucru pentru că copilul este
vulnerabil, el simte tot ceea ce se întâmplă în jurul său, de aceea are nevoie
de comuniunea cu Hristos care nu poate veni decât prin Taina Sfintei
Euharistii.
[11]
Se ştie plăcerea unor părinţi/bunici de a-şi învăţa copilul/nepotul să
vorbească urât, pentru că în viziunea lor acesta este un semn al înţelepciunii lumeşti
a copilului.
[12] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de
sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere
din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia/Cartea ortodoxă,
Bucureşti, 2011, p. 76-77.
[13]
Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei, în volumul Cum să educăm ortodox…p. 85.
[14]
Printre activităţi ca plimbările, ieşirile în grup cu prieteni prin parcuri,
plimbările pe bicicletă, plimbări cu rolele sau privitul la TV şi PC.
[15]Sfântul
Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi
creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în neogreacă
de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida Anamaria
Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei, p.68.
[16] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de
sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.165.
[17]
Bineînţeles, preotul ar trebui să verifice în ce scop îşi administrează bănuţii,
de preferat, să îi îndrume spre cumpărarea unor cărţi, plata unor pelerinaje
sau ajutorarea unor familii nevoiaşe.
[18] Ideea
promovată de părintele Constantin Necula într-un interviu cu părintele Valentin
Delcă din parohia Veştem, Protopopiatul Sibiu, în cadrul emisiunii Biserică şi
societate din 9 martie 2010, apărut în volumul Pr. Conf. Dr. Constantin Necula,
Pastoraţia Bisericii în vreme de criză,
Editura Agnos, Sibiu, 2012, pp. 159-175.
[19] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de
sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.124.
[20]
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit.,
p. 28.
