La
fericita Xenia
Demult, în anul 1985, am plecat cu
copiii la Piter, care pe atunci se numea Leningrad. Ne doream foarte mult să
ajungem la mormântul fericitei Xenia și, de aceea, am plecat cu tramvaiul spre
Cimitirul Smolensk.
Un prieten de-al meu, care ne-a găzduit, mi-a spus
într-un mod straniu:
‒
Acolo însăși Xenia vă va ajuta să o găsiți!
Era o
iarnă aspră, era decembrie și tramvaiul într-atât înghețase, încât scârțâia și
trosnea din cauza gerului.
La
cimitir era pustiu și sumbru, chiar și biserica era închisă. Am privit
neputincioasă pietrele funerare și am înțeles că singuri nu vom putea găsi acel
prețios mormânt.
Și,
dintr-odată, de undeva a apărut o bătrânică sărmană, gârbovită, într-o haină
ponosită, cu un chip bizar: în locul orbitei avea o umflătură de mărimea unui
ochi, iar ochiul era plasat pe acea umflătură; cu toate astea, avea o privire
blândă și binevoitoare. Și ciudat, deși avea o diformitate evidentă a trupului,
bătrânica era binevoitoare, senină, desprinsă parcă din povești.
‒
Ei, oameni buni, o căutați pe fericita Xenia? A întrebat ea. Vreți să ajungeți
la ea?
‒
Da, am spus eu, dar nu știu unde se află mormântul ei. Și pe deasupra e frig și
se și întunecă.
Ea a
încuviințat, mișcându-și capul, în timp ce tremura de frig, și, privindu-mă cu
ochiul ei ciudat a zis:
‒
Vă voi duce eu la ea. Doar că mormântul nu poate fi văzut, paraclisul unde este
înmormântată este împrejmuit cu un gard înalt. Puteți să stați doar lângă gard
și de acolo să vă închinați și să vă rugați. Toți se roagă așa! Ne-a explicat
ea, ghidându-ne printre morminte. Vă voi arăta și mormintele preoților care au
fost împușcați. I-au îngropat de vii și a gemut pământul deasupra lor. A doua
zi de dimineață paznicul cimitirului a văzut cum din pământul înghețat se ridicau
raze de lumină către cer. El a înțeles că Domnul a luat sufletele lor în
sălașurile cerești, iar acum cununile lor de mucenici strălucesc în văzduh. Vă
voi duce și la icoana Mântuitorului pe Care au vrut să-L împuște comuniștii.
Bolșevici au tras cu rândul și apoi au lăsat-o aici. Astăzi cei care se închină
cu credință se vindecă de boli în mod minunat.
Ne-am
apropiat de icoana lucrată în mozaic a Mântuitorului; chipul Lui era,
într-adevăr, găurit de gloanțe, ochii erau deteriorați; comuniștii trăseseră fără
milă.
‒
Probabil toți cei care au tras au murit cumplit, am spus eu.
‒
În chinuri, a răspuns bătrâna. Însuși Domnul s-a rugat pe cruce pentru cei care
nu știu ce fac…
Am
stat lângă aceea icoană, ne-am rugat, am cântat troparul mucenicilor în locul
unde au fost îngropați preoții de vii și, în sfârșit, ne-am apropiat de
paraclisul înconjurat cu gard, pe care erau diferite inscripții și bilețele:
„Fericită Xenia, adu-l înapoi pe soțul meu!”; „Fericită Xenia, vindec-o pe
scumpa mea fiică!”; „Fericită Xenia, fiul meu luptă în Afganistan, apără-l și
îl păzește!”.
Potrivit
tradiției, dacă te uitai îndelung spre geamul înalt de sub cupola mare a
paraclisului, o puteai vedea chiar pe fericita Xenia, care îi privea pe cei ce
veneau la ea. Am privit și noi înspre acea fereastră, ne-am închinat, ne-am
rugat în liniște, i-am scris și eu câteva bilețele fericitei Xenia și le-am
înfipt în cuiele proeminente ale gardului.
Am
mers spre ieșite, până am ajuns în dreptul bisericii, care între timp se
deschisese, pentru ca oamenii să intre la vecernie. Ne-am tot uitat după
bătrânica noastră, dar nu mai era nicăieri! Nicio urmă. Dispăruse.
‒
Îmi pare rău că nu i-am dat nici măcar un bănuț! Am zis eu. Bătrâna era bolnavă
și săracă…
În
biserica am întrebat-o pe femeia de la pangar:
‒
Cine este bătrânica aceea care îi conduce pe oameni la mormântul fericitei
Xenia? Cea care are un ochi ciudat…
Femeia
a dat nedumerită din umeri.
‒
Nu știu cine este…
Prietenul
meu care ne găzduise mi-a explicat după aceea:
‒
Crede-mă, așa li se întâmplă celor care vin pentru prima dată la ea; fericita
Xenia iese în întâmpinarea lor și îi conduce la mormântul ei. Așa că poți să-ți
dai seama și singură cine v-a îndrumat prin Cimitirul Smolensk.
Când
am urcat cu copii în tramvai pentru a ne întoarce acasă, i-am întrebat:
‒
Ei, ați înghețat de tot?
‒
Nu, au răspuns ei.
Și
drept dovadă și-au scos mănușile și li-au lipit mâinile calde de obrazul meu.
Există
o istoriară despre capela fericitei Xenia, pe care bolșevicii au vrut să o
ascundă de ochii oamenilor credincioși, împrejmuind-o cu un gard înalt. La un
moment dat, interiorul capelei a fost pângărit de un sculptor care executa
comenzi pentru monumente funerare. El sculpta și busturi de-ale lui Lenin.
Stătea acolo și lucra la acele busturi care apoi erau transportate în orașe,
sate, la diverse instituiții, unde erau așezate pe socluri. Dar se pare că
Domnul i-a întunecat mintea. Nu poate fi interpretat altfel faptul că
sculptorul a fost cuprins deodată de megalomanie și s-a hotărât să sculpteze un
bust uriaș a lui Lenin, care nu mai exista. A găsit chiar și un client care
dorea să-l cumpere.
Sculptorul
a stat acolo multe luni și a lucrat la acel bust uriaș al lui Lenin. Când
sculptura a fost în sfârșit gata, clientul a venit însoțit de oamenii lui, ca să
o ia.
Dar
oricât au încercat să-l scoată din capelă, fie pe ușă, fie pe fereastră, totul
a fost în zadar, căci bustul era prea mare. Ca să poată fi scos, trebuia
dărâmată capela. Dar fericita Xenia nu a permis așa ceva. Sculptura uriașă a
stat acolo câțiva ani, ocupând tot spațiul din interiorul capelei, până când,
într-un acces de furie, sculptorul a luat un ciocan și l-a sfărmat în bucați,
apoi l-a cărat la gunoi.
Cartea
citată se poate comanda de aici: https://egumenita.ro/cauta.php?search-box=Focul+din+cer+si+alte+povestiri
