Sfântul Dimitrie – cleric sau militar? Preot prof. dr. Vasile Muntean

 

Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?

Preot prof. dr. Vasile Muntean[1]

 

        Despre acest foarte prețuit mucenic au scris relativ mult – și nu o dată în manieră contradictorie – atât oameni ai Bisericii cât și slujitori din stat ai muzei Clio[2]. În comentariu actual sperăm ca, după ce trecem în revistă principalele afirmații referitoare la cel ce a fost supranumit „Izvorâtorul de mir”, să ajungem – aducând în sprijin mărturiile necesare – la o încheiere cât mai aproape de adevărul istoric. Pornim de la un Synaxarion destul de răspândit, reprodus și în presa bisericească contemporană nouă[3].

Împăratul păgân Maximian îi încredințează lui Dimitrie – după decesul părinților săi tesaloniceni – conducerea Tesalonicului, cu indicația expresă de a-l „curăți de creștini”. Dar Dimitrie acționează ca un ucenic al lui Hristos. poposind în Tesalonic și aflând de atitudinea lui, imperatorul roman se înfurie și ordonă ca Dimitrie să fie întemnițat. Între apropiații viitorului martir este și unul cu numele Nestor care, văzând că gladiatorul Lie ucidea în arenă pe mai toți cei ce luptau cu el, între care și mărturisitori ai lui Iisus, a cerut sfântului binecuvântarea și se roage pentru dânsul în vederea înfruntării ce acel Lie. Astfel, cu ajutorul Domnului, Nestor îl învinge pe gladiatorul simpatizat de suveran. Cel din urmă se tulbură și poruncește să fie omorât Nestor. Apoi, în 26 octombrie 303, iarăși la ordinul împăratului, încarceratul Dimitrie e străpuns cu sulița. În noaptea următoare creștinii au ridicat trupul mucenicului și l-au înhumat, iar deasupra mormântului au construit o bisericuță (martyrium) „în care se săvârșeau minuni”.

După o altă variantă[4], cezarul Galeriu l-a onorat pe Dimitrie cu funcția de „general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei”, Galeriu deci fiind acum ucigătorul moral al Sfântului, nu Maximian împăratul. La Simeon Metafrastul, tâlcuirea românească, apare Maximilian (sic), precum în visul lui Alexandru Lăpușneanu, cum vom vedea. Tot Simeon Metafrastul (secolul X0 ne informează că Leontie, praefectus Illyrici, a predat haina martirului, pătată de sânge, și o parte din orarul său diaconal cinstitului locaș pe care l-a ctitorit în Sirmium.

În secolul V, un alt cârmuitor al Tesalonicului, pe nume Marian, suferind de paralizie, a fost și el vindecat în chip miraculos de sfântul care este declar patron al cetății respective. Altminteri, nenumărate „miracula S. Demetrii” sunt descrise de același Simeon Metafrastul et alii și antologate de reputatul bizantinist Paul Lemerle din epoca noastră[5].

În legătură cu viziunea domnitorului moldav Alexandru Lăpușneanu (veacul XVI), menționată fugitiv mai sus, să transcriem relatarea cu pricina: „Când a fost luna lui octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit, și i-a zis: Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați unde se petrece un sihastru Amfilohie de aproape 50 de ani, și să zidești întru numele meu biserica pe locul unde am avut mai `nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod, în zilele starețului Simeon Ieromonah. Iar Domnul Alexandru cu glas lin l-a întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-a răspuns: eu sunt Sfântul Dimitrie, mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul (= chinuitorul), pentru Hristos, în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, care în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele meu, și în pământul aceasta numai, în pustie, biserica nu am…”.

Cu privire la acest text, avem de făcut următoarele remarci: întâiul lăcaș de rugăciune de la Pângărați nu datează din domnia lui Ștefan cel Mare (aceasta este, însă, tradiția locului), ci de pe timpul lui Alexandru cel Bun, întrucât pomelnicul mănăstirilor Pângărați și Bisericani îl indică drept prim-ctitor pe „Bunul” Alexandru[6]. Maximilian, de fapt Maximian Augustus, niciodată nu a fost la Tesalonic[7], iar Tesalonicul nu se chema Solon în limba slavă, ci Solun, și era firesc ca numele orașului să fi fost redat în limba greacă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Unii specialiști greci, eludând contribuțiile de prim ordin, datorate istoricului Jacques Zeiller, susțin fără temei că au existat două persoane distincte, denumite Dimitrie. Pentru a înțelege mai bine – și fără reticențe –realitatea de fapt, vom oferi subsidiar câteva detalii privind locul de naștere al mucenicului, cârmuitorului roman implicat în martiriul său, precum și documentele „bătrâne” ce glăsuiesc destul de limpede despre ceea ce ne interesează în mod direct.

Sirmium a fost o colonie romană și capitale Iliricului. La începutul veacului IV era reședința caesar-ului Galeriu, daco-roman (mama sa, păgână, se închina zeului suprem al geto-dacilor, Zamolxe). De la finele aceluiași secol IV începe declinul Sirmiului[8].

Pe urmă, cele două martirologii vechi, demne de crezare (pe care ne bazăm demonstrația, urmând constatările lui J. Zeiller) sunt acestea: Breviarium Syriacum – compus între anii 362 și 381 – și Martirologiul ieronimian (greșit atribuit Fericitului Ieronim) ce apare în Italia nordică la mijlocul veacului V[9].

„Cel mai bun cunoscător al istoriei provinciilor creștine sud- și nord-dunărene”[10], deja amintitul J. Zeiller, precizează că în 9 aprilie 304 trece la cele veșnice – prin martiraj – unul din diaconii Sfântului Irineu (episcop de Sirmium, martirizat în 6 aprilie același an), anume Dimitrie care va ocupa un loc de seamă în hagiografia răsăriteană[11].  În continuare, J. Zeiller vorbește despre o denaturare „vieții” sfântului[12] care ajunge să aibă un înalt rang militar și să moară în final la Tesalonic, viață care n-are existență decât în legendă, militarul Dimitrie substituindu-se smeritului cleric din metropola panoniană[13]. Istoricitatea acestuia – subliniază același herodot J. Zeiller – este asigurată de cele două martirologii pomenite mai înainte (siriac și ieronimian), care nu cunosc nicidecum pe Dimitrie „tesaloniceanul”[14]. După o anumită versiune, Dimitrie a decedat la Sirmium, unde Leontie, prefectul de la Tesalonic, cum am mai spus-o, va ridica o biserică (ca și în cetatea în care rezida), unde va așeza orarul diaconesc – orarium – al martirului de care vorbim[15].

Lucrul esențial, pentru soluționarea chestiunii în discuție, este că amintirea acestui Sirmium, localitate natală a mucenicului, se menține[16]. Indicațiile din martirologiile folosite – repet – ne dau asupra acestui punct o certitudine mai mult decât suficientă. Una din Viețile Sfântului Dimitrie arată clar că s-a născut în Sirmium, astăzi Sremska Mitrovica (Mitrovița, în Voivodina), însemnând „orașul lui Dimitrie”, el fiind invocat în Biserica locală – și nu numai – ca ocrotitor, ca patron[17].

Mai departe, ilustrul istoric J. Zeiller conchide că transferul administrativ – de la Sirmium la Tesalonic -  a putut favoriza într-o anumită măsură transferul tradiției hagiografice; ipostaza de consul a lui Dumitru n-ar data decât din secolul VI[18]. În povestirea, cel puțin în stadiul al doilea din dezvoltarea sau amplificarea sa – când Dimitrie s-a metamorfozat în personaj militar și consular – i se atașează un însoțitor, Lupus (servitorul său). Un Luppos exista realmente în rândul martirilor ilirieni[19].

De altfel, biografia martirului este necunoscută – în toată amploarea ei – înainte de secolul IX[20]. Relativ la „ostașul lui Hristos” Dimitrie, mai nou – într-un material publicat în „Hravard Theological Resarch” din 2000 – David Woods a lansat ipoteza că la Tesalonic cultul Sfântului Dimitrie s-a datorat translării acolo a unor relicve din Spania, moaște aparținând sfinților militari Emeretius și Chelidonius. În 413 guvernatorul Leontie ar fi descoperit – cu ocazia rezidirii bisericii tesalonicene închinate lui Dimitrie – o inscripție veche, rău conservată. Încercând să găsească numele martirului care l-a tămăduit, ar fi interpretat incorect grafia, citind Demetrius în loc de Emeretius…[21].

Un alt cercetător modern este de acord, și credem că susținerea sa este plauzibilă, cu faptul că în Sirmium s-a inițiat cultul Sfântului Dimitrie și s-a dezvoltat mai apoi și la Tesalonic, începând cu anii 435-41[22], răstimp în care Leontie prefectul fondează biserica în cauză, dedicată „Izvorâtorului de mir”; moaștele i s-au depus în sfântul locaș pe 26 octombrie. Mai sunt și alte date – în diferite martirologii – la care apare numele Sfântului Dimitrie: 26 martie, 9 aprilie și 8 octombrie; ele sunt eronate (exceptând (IV), precum și în cazul altui sfânt, Irineu[23]. Explicația e următoarea: fiind vorba aproape sistematic de compilații din calendare precedente, s-au preluat nu o dată cu inadvertențe, fără spirit critic, diverse informații privitoare la un sfânt sau altul[24]. Să nu uităm două episoade interesante, destul de elocvente în privința mentalității elinilor. În Antichitate, în zona greacă cele mai importante fiind misterele eleusine, ele au transmis unele ecouri în hagiografia ortodoxă elenă: Sfânta Demetra, sfântă care nu era cunoscută în alte locuri, afară de Eleusis, și care n-a fost nicicând canonizată oficial[25]. În veacul XIV, în tinerețea sa, Nicolae Cabasila – într-un encomion – scrisese că patronul orașului său natal (Sfântul Dimitrie) a fost mai mare decât Sfântul Ioan Prodromos![26]

Date fiind vicisitudinile istoriei din Peninsula Balcanică, sfântul Dimitrie a devenit foarte cunoscut; era venerat încă de Asănești (vlahi sau români de neam) ca și conaționalii lor, îndeosebi de la Tărnovo (în fine, cinstit ca sfânt național de bulgari)[27]. În același veac XII (prima jumătate), o scriere numită Timarion ne spune că de ziua Sfântului Dumitru, ținându-se la Tesalonic un târg impresionant în fiecare an, acolo soseau locuitori și de la Dunăre, din Dobrogea etc.[28], adică români de-ai noștri (plus unii migratori creștinați). Altminteri,, devoțiunea arătată de românii nord-danubieni acestui sfânt se demonstrează și prin sărbătoarea populară ce se cheamă Sâmedru, Sâmetru[29].

În concluzie, la începutul secului IV nu eu existat doi martiri cu același nume, ci unul singur, martirizat la Sirmium: diaconus Demtrius. În consecință, se impune revizuirea sinaxarului, iar în viitoarele icoane să fie zugrăvit ca și cleric[30].

 

---

[1] Preot prof. dr. Vasile Muntean, „Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?” în Altarul Banatului, Anul XXII (LXI)Nr. 1-3, ianuarie-martie 2011, pp.82-86.

[2] Jacques Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l`Empire romain, Paris, 1918; Ștefan Lupaș, Sfântul Dumitru – mare martir din romanismul dunărean, în „Telegraful român”, nr. 41-42 și 43-44/1946; V. Tăpkova-Zaimova, La tradition ecrite des „Miracula S. Demetrii”: Plotin apres Jean, în Byzantinobulgarica, III, Sofia, 1969, pp. 119-124; M. Vickers, Sirmium or Thessaloniki? A critical examination of the St. Demetrius Legend, în „Byzantinische Zeitschrift”, 2/1974, p. 349; P. Lemerle, Les plus anciens recueils des Miracles de Saint Demetrius el la penetration des Salves dans les Balkans, I-II Paris, 1979-1981; The Byzantine saint (ed. S. Hackel), Londra, 1981; I. Rămureanu, Predicarea Sfintei Evanghelii la poporul român, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 123; The Oxford Dictionary of Byzantium, I și III, New York – Oxford (ed. Al. Kajdan el alii), sub voce (în continuare ODB); M. Păcurariu, Istoria Biserciii Ortodoxe Române, I, București, 1991, p. 85; Idem, Sfinții daco-romani și români, Iași, 1994, pp. 29-30 și 182 (bibliografie); E. Toth, Das Christentum in Pannonien bis zum 7. Jahrhudert nach den archalogischen Zeugnissen, Koln – Weimar – Viena 1994; R. Theodorescu, Roumanins et balkaniques dans la civilisation sud-est europeennne, București, 199, pp. 30-31; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, București, 1999, pp. 446-449 (despre Sirmium și Irineu, episcopul lui Dimitrie); Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Caransebeș, 2001, pp. 137-138; N. Dănilă, Martyrologium Daco-Romanum, Bcuurești, 2003, pp. 24, 27, 55, 57; A, Pănoiu, Marele Mucenic Dimitrie, patronul creștinătății balcanice (interviu luat D-lui acad. Em. Popescu), „Lumina de Duminică”, 24 oct. 2010, pp. 8-9; Internet ș.a.m.d.

[3] „Ziarul Lumina”, din 26 oct. 2010, p. 6.

[4] Makarios de Simonopetra, The Synaxarion: The Lives of the Saints of the Orthodox Church, I. Ormylia, 1999, sub verbo.

[5] A se revedea nota 1.

[6] M. Păcurariu, Istoria…, I, p. 322.

[7] N. Dănilă, op. cit., p. 81, n. 39.

[8] Colectiv de autori, Voivodina, Beograd, 1980, p. 143; ODB, III, p. 1906.

[9] R. Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, 2003, p. 552; ODB, I, p. 605.

[10] După aprecierea regretatului pr. Prof. I. Rămureanu, Actele martirice, București, 1982, p. 208.

[11] J. Zeiller, op. cit., pp. 81 și 590.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, pp. 81-82.

[15] Ibidem, pp. 82 și 190.

[16] Ibidem, p. 82.

[17] Ibidem, p. 83; R. Theodorescu, op. cit., p. 31.

[18] J. Zeiller, op. cit., p. 83 și n. .

[19] Ibidem, p. 83, n. 4 și p. 109.

[20] ODB, I, p. 605.

[21] A se vedea și replica lui J. Skedros, Response to David Woods, în „Harvard Theological Reviw” Iulie 2000.

[22] M. Vickers, op. cit., p. 348. P Lemerle (op. cit., II, p. 202) caută să argumenteze contrariul. Vezi și ODB, I, p. 604.

[23] I. Rămureanu, Actele martirice, p. 210.

[24] C. Mango, Sfântul, în Omul bizantin (coord. G. Cavallo), Iași 200, p. 300.

[25] V. Munteanu, Istoria creștină generală, I, București, 2008, p. 47.

[26] E. Brehier, La civilisation byzantine, ed. 2, Paris, 1970, p. 410.

[27] Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, p.115.

[28] The Byzantine Saint (cit. în n. 1), p. 202 și 206; ODB, III, p.2085.

[29] Chr. Ionescu, op. cit., p. 115.

[30] Pentru reprezentarea sa în artă, de până acum , să se vadă inter alia ODB, I, p. 606.