De la canonire la Canonizare – cazul Părintelui
Arsenie Boca
Semnalele
canonizării Părintelui Arsenie Boca au așezat credincioșii pe rugăciune.
M-am gândit mereu, am și exprimat-o, că e în situația cea mai de invidiat
pentru un om duhovnicesc. O parte din oameni se roagă la el. O altă parte
pentru el.
Mai
ales în Ardeal firesc, pomelnicele de pomenire ale Ieromonahului Arsenie Boca
sunt tot mai prezente la Altar. Cum au crescut numărul de botezuri în care
copiii primesc numele de Zian ori Ziana, Arsenie ori Arsenia. Poate pentru unii
nu înseamnă nimic. Pentru generația nouă de părinți este semnul încrederii
într-un om ale cărui harisme încă se discern de către cei care mai cred că e
nevoie de analiză duhovnicească. E un stand-by apologetic. În
încercarea de a lămuri nelămuriri? Poate. Părintele Arsenie este singurul care
nu pare să se agite de situație. Din zbaterea momentului aud tot felul de
vești. De altfel o jurnalistă-romancier ne-a și servit, deloc întâmplător, o
poziție agitată mereu prin preajma momentelor în care s-a lucrat la dosarul de
canonizare ori, deloc întâmplător, a reeditat același material, fără nici un
retuș bibliografic, în toamna aceasta. A înțeles că veștile despre Părintele se
vând bine pe tarabe. El, nevândutul! E greu de înțeles, de exemplu, cum
dezvoltă o teorie pornind de la specularea conținutului unei biblioteci. Nu e
singura. Unii au tras concluzii personale din amintiri cu corespondența
Părintelui violată de ochii îndrăzneți ai unui tânăr seminarist. Și au pornit o
întreagă diatribă împotriva Părintelui. Să ne înțelegem. Nu el, smeritul și
oropsitul în timpul vieții, inclusiv de dezorientatele autorități bisericești,
cere canonizarea. Pentru el e simplu. Cât a trăit a făcut tot ce a putut pentru
a le oferi oamenilor soluția Hristos.
Merită
amintită o analiză a lui Alexandru Mironescu la modul în care pluteau
informațiile religioase în înnegritul de ură an 1968, subliniind că relatările
despre Biserică sunt unele de subminare a singurei forțe pozitive de lucrare în
lume, de regăsire și punere și repunere pe linia de plutire a unei
colectivități: „Hristos este de neînlocuit. Nici o filozofie și nici o doctrină
politică nu poate înlocui concepția creștină, iar în vremea noastră încercarea
de a-l substitui pe Marx lui Hristos e una dintre cele mai enorme absurdități
încercate de niște oameni în istorie” (Admirabila Tăcere. Jurnal 1968-1969,
Humanitas, 2019, pp. 34-35). Este și crezul, mărturisit în predică,
lucrare duhovnicească și artistică de Părintele Arsenie. I-am făcut mult rău
îngăduind ca miturile asupra vieții lui să-i înece viața propriu-zisă. Un
oarecare aer de secretomanie, dus până la întârzierea publicării unor texte ale
Părintelui, ori a unor analize corecte acolo unde textul său a fost
distorsionat (cazul „Pravilei Albe”) a diluat forța cuvântului său direct. Prea
mult și prea mulți s-au dat și se dau ucenicii săi. Publicarea în urmă cu
puțini ani a celor 3 volume de documente din memoria CNSAS-ului ar fi trebuit
să elimine din îndoieli. Constat însă că se speculează. Încă. Unii, care habar
nu au avut că există de exemplu dosarele cu numele Boka, nu cu Boca, continuă
să creadă și mărturisesc chiar că există documente despre care numai ei știu
sau au habar...E greu. Canonizarea Părintelui a scos la iveală caractere,
abordări în teologia sfințeniei și o serie de scenariști - unii atingând SF-ul
ca revelație. Recenta carte realizată de Marius Vasileanu - care ar trebui
cooptat ca specialist în cunoașterea fenomenului -, intitulată sugestiv „Altfel
despre Arta Părintelui Arsenie Boca” (8 colaboratori, Ed. Școala Ardeleană,
2019, 222 pg.), caută să lămurească și o serie din abordările picturii de la
Drăgănescu.
La
„firul credinței” însă lucrurile stau altfel. Oamenii cărora li s-au întors din
cancer copiii, ori care au primit copii ca dar de la Dumnezeu prin mijlocirea
Părintelui, femeile cărora li s-au întors bărbații ce păreau pierduți pe panta
alcoolismului ori a curviei, bărbații cărora li s-au întors mamele copiilor lor
nu cred că mai au dubii și nici nu caută rațiuni în dragostea Părintelui. Să ne
înțelegem. Nu vorbim doar de ultimii 30 de ani. Ci de când Părintele a căutat
la setea de Dumnezeu a celor veniți în nevoi și durere, în ruperi ființiale la
el ca la un Părinte. Poate că în ochii noștri, azi, ni se pare supraomenesc
efortul său, ori sfaturile lui par că nu rezonă mereu cu ceea ce am învățat că
ar trebui să fie teologia. Să nu uităm cărei Românii a vorbit și în ce Românie
a lucrat Părintele Arsenie. Unei Românii arestate, ideologizate - când prea în
dreapta, când abuziv în stânga -, unor români secătuiți de setea după liniștea
și pacea lui Dumnezeu. Unei Românii ce abia se alfabetizase în credință, unitar
ca limbă și concepte, și căreia i s-a furat apoi dreptul la educație
religioasă. Unei Românii cu țărani care nu mai erau țărani și intelectuali care
trăiau cel mai negru moment de viață. Unei Românii zidite de vii în temnițe.
Unor monahi alungați, asemeni lui, pe bază de decret politic, din ceea ce era
viața lui. Iar când politicul a forțat bisericescul să-i pedepsească lucrarea,
ascultător și luptând cu sine, Părintele a stat mai departe de partea
ortodoxiei. Poate că ar merita să deschidem ochii mari, acum, în jur. Să vedem
cu câtă ușurință se sectarizează din Ortodoxie, pe baza unei nesmerite păreri
de sine și de grup, unii dintre corifeii perfecțiunii spirituale. Părintele nu.
Ascultător. Chiar când, cu o minimă bunăvoință, i s-ar fi putut acorda dreptul
la slujirea unei ultime Liturghii.
Știind
bine ambientul intelectual al Sibiului, îmi vine foarte greu să cred că în
efervescența acelor ani un Părinte Stăniloae, un cunoscător al misticii și
asceticii pauline ca Mitropolitul Nicolae Mladin, un apologet al fundamentării
nou-testamentare a cercetării mistice de talia Părintelui Grigorie Marcu, ori
un canonist de talia lui Liviu Stan n-ar fi amendat vreo deviere ori vreo
alunecare spre misticisme ieftine la unul dintre cei chemați să fie educați
pentru a educa. Cum mi-e și mai greu să cred că Părinții athoniți la care a
făcut minimă ucenicie, alături de Părintele Serafim Popescu, ar fi lăsat
neamendată vreo scăpare duhovnicească a celui trimis de Mitropolitul Nicolae
Bălan să fie pârghie de cunoaștere în nevoia de a reseta duhovnicia unei zone
pastorale foarte grele. Ardealul.
Revin.
Cred fundamental în nevoia limpezirii datelor și conținuturilor de credință ale
mărturisirii Bisericii. Fără acest efort suntem pierduți. El nu ține de
funcționărismul în care insistăm parcă să ne blocăm. Pe de altă parte avem și
rezoluția de sfințenie ce poate fi citită în ochii martorilor la binele făcut
de Părintele, la martorii efortului său de a educa monahii și monahiile pentru
o calitate a vieții în Hristos fără echivoc. Iar când acest drept i s-a retras,
el s-a retras în ascultare, artă și dialog. Urmărit. Persecutat alături de cei
care-l căutau. Cum ar fi putut rămâne vreunul dintre noi cu vocația și
încrederea neștirbită când în jur s-au țesut trădări și s-au crescut antipatii?
El a rămas pentru a ne ajuta acum, când s-au întors timpurile de ură și
încercare, înmuiate în limbajul politicului corect dar, vai, atât de adormitor
pentru comozii căldicei. Părintele nu a cerut canonizarea. Cred însă că e un
antivirus la vremea de sincretism inamic ce ne afectează cu tărie firea
creștină a lucrurilor. Pentru cei care au trăit deja minunea schimbării vieții
prin rugăciunile și sfaturile lui, Părintele este în sinaxarul inimii lor. Ca o
fantă de lucire a Raiului în viețile lor.
Sursa: tribuna.ro
via https://doxologia.ro/de-la-canonire-la-canonizare-cazul-parintelui-arsenie-boca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu