Predică la Duminica a doua după Paști
IPS Bartolomeu Anania
În predica
rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de
pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere,
știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din
morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce
mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.
Iubiți
credincioși, Hristos a înviat!
Printre
cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a
numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a
arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră
unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor
Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat
duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și
în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și
urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de
aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele
și prin puterea lui Iisus Hristos.
Dar
atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de
bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a
răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi
pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată
și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor,
și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o
săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou
ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar
Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele
închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în
special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I
ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis:
„Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am
fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi
necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi,
spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că
ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”
Iubiții
mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe
care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial,
nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma
Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma
Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.”
Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus
trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea.
Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic,
nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el
s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli
nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut,
iar alții s-au îndoit.
Nici
chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în
frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care
prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca
probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus
ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au
văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i
vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul,
chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în
toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar
un om care se îndoia.
Și,
atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om,
chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în
ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un
element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța
a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este
adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți
adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice
învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos
în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este
bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai
mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul
trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus
greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine
stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar
dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel
mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la
îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit
că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum
și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc
niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu
este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la
altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria
spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună!
Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se
transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar
dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin
corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și
celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent
inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere
științific.
Iată,
deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de
cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă
un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum -
cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito,
ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea
existență numai dacă mă îndoiesc de ea.
Și,
atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat?
Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două
adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în
materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să
te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o
spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în
tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit
asupra unui adevăr de credință.
Îndoiala
este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință.
Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci
să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri
și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să
mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel
mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum
lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să
descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără
această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit
lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte,
foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni
de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la
adevăr. Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești,
iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului;
important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui
Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o
cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței
poate să stea uneori și îndoiala.
Așadar,
nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru
o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut
proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când
Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema
consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate
sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii:
dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar
dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi
văzută, dar nu poate fi pipăită.
Iubiții
mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre
cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar
nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune:
„Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor
Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții
mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar
coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte
aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment
dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită
foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se
grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea
fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă,
nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns
coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit
sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de
sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu,
ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și
serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe
Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea
rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană,
Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială
pentru el.
Iubiții
mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie
cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și
încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se
ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul,
Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni,
iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus.
Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și
aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi
spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și
s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și
aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași
Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.
Iubiții
mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști
ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura
Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra
frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles
atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau
îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul
alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte
pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când
îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era
în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai
târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo.
Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor.
Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a
intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a
transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență.,
dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.
Și
aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna
tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă,
care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea
gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei
este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă
câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să
recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce
minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine,
există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în
starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă.
Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele
de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă
direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să
mai treacă prin starea intermediară lichidă.
Ei
bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel
lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele
dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în
care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare
gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un
trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai
târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt,
a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un
orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei,
pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă
să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor
intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]
Vedeți,
iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în
formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura
modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi
că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus
Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun
acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui
Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la
învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care
se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în
ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat
Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei
înviați.
Dar,
iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput
nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce
n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții
mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se
oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați
și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a
instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați,
mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru
Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine
și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin
materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar
gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi
ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […]
Fiți
fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre
frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare
și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de
bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul,
cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său
Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate
sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai
departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim
Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o
zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă
dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe
bucurii duhovnicești! (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania
la duminica Tomii, anul 2000).
Sursa:
https://www.activenews.ro/cultura/Duminica-Tomii-a-doua-dupa-Pasti-IPS-Anania-Nu-poate-fi-vorba-de-Toma-Necredinciosul-ci-de-Toma-Indoitul-155772
Idei:
·
Hristos li S-a arătat apostolilor când
erau zece (Iuda căzuse, iar Toma lipsea).
·
Cu această ocazie, Iisus a instituit Taina
Preoției, suflând peste apostoli Duh Sfânt și dându-le puterea de a lega și
dezlega păcatele oamenilor.
·
Când ceilalți apostoli îi spun lui Toma că
L-au văzut pe Domnul, el refuză să creadă fără să aibă o dovadă concretă: să
atingă rănile lui Iisus.
·
Îndoiala lui Toma este formulată
condiționat: nu va crede până nu va pipăi rănile.
·
După o săptămână, Iisus Se arată din nou
apostolilor, în mod miraculos (ușile fiind încuiate).
·
Iisus Îl cheamă pe Toma să atingă rănile
Sale, dar Toma, copleșit, nu mai are nevoie să-L atingă: cade în genunchi și
mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
·
Iisus subliniază importanța credinței fără
vedere: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”.
·
Denumirea „Toma Necredinciosul” nu este
oficială și nu i se potrivește.
·
Toma nu era un necredincios; a fost martor
al minunilor lui Iisus timp de trei ani și jumătate.
·
Nici ceilalți apostoli și nici femeile
mironosițe nu au crezut inițial în Înviere; toți au avut momente de îndoială.
·
Îndoiala este firească în viața omului și
poate fi chiar o metodă de cunoaștere.
·
Exemple din viața de zi cu zi (verificarea
calculelor în aritmetică) și din știință (teoria relativității a lui Einstein)
arată că îndoiala poate duce la progres.
·
În filozofie, existența este legată și de
gândire (cogito, ergo sum) și de îndoială (dubito, ergo sum).
·
În religie, ideal este să nu ne îndoim,
dar îndoiala este omenească și uneori inevitabilă.
·
Îndoiala poate fi o etapă spre credință,
dacă omul o depășește cu ajutorul lui Dumnezeu.
·
Este esențial ca îndoiala să nu ducă la
necredință, ci să fie depășită spre întărirea credinței.
·
Toma a cerut dovada tactilă, considerată
cea mai sigură dintre simțuri.
·
El dorea să se asigure că Cel care li Se
arată este Iisus cel răstignit și mort cu adevărat, nu o vedenie.
·
Verificarea rănilor și a coastei străpunse
dovedea că Iisus murise pe cruce și înviase real.
·
Trupul înviat al lui Hristos nu era un
trup obișnuit, ci unul transfigurat, spiritualizat, capabil să pătrundă prin
materie (uși încuiate).
·
Învierea nu a fost un spectacol public, ci
s-a petrecut în intimitatea mormântului.
·
Exemplul stărilor apei (lichidă, solidă,
gazoasă) ajută la înțelegerea transfigurării: substanța rămâne, dar forma se
schimbă.
·
Când Toma spune „Domnul meu și Dumnezeul
meu”, el recunoaște atât natura umană, cât și natura divină a lui Iisus.
·
Astfel, Toma ajunge la o credință deplină,
confirmând identitatea Celui înviat ca fiind același cu Cel răstignit.
