sâmbătă, 7 aprilie 2018
vineri, 23 februarie 2018
marți, 20 februarie 2018
joi, 8 februarie 2018
Citate: Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc
Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”
vineri, 29 decembrie 2017
O fetiță de 5 ani, maestră în credință
O fetiță de 5 ani, maestră în credință
La
Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui
curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea
semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:
-
„Azi dau mărturie personală despre un lucru pe
care nici eu însumi nu l-aș fi crezut
vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl
cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în
problemele religioase.
-
„În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea
cancer în ultima fază și, deși sunt
medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue.
Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau
același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima
faza în propriul meu craniu!”
În sala de
conferințe era o liniște absolută.
-
„Într-o noapte am început să plâng împreună cu
soția mea, deoarece trebuia să înfrunt
această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă
îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del
Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe
amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a
spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.
-
„Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap
zilnică… ce-ți spun?” avea un ton
patetic și demn de oamenii în vârstă.
-
„Da, sunt un pic bolnav…”
-
„Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a
făcut să plâng în brațele ei. Mi-a
spus suav:
-
„Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona
parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.
-
„În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat
de mână, m-a dus în pat, s-a așezat
pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:
-
„Dumnezeu nu mă dezamăgește!”
-
„M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a
așezat mâinile pe partea capului care mă
durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a
spus”:
-
„Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului
meu. Eu știu o rugăciune”.
-
„Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis
ochii și a afirmat din nou, cu o enfază
nemaipomenită”:
-
„Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat –
mămico, să ne rugăm!
-
„închizându-și ochișorii, s-a rugat lent
rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-
o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi
eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu.
Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta
încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:
« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu
trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem
rămâne singure…»”.
-
„Sentimentul meu se transforma într-un respect
imens pentru o persoană care îmi
dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe
care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de
Credință”.
-
„Adevărul este că au început să-mi treacă durerile
puternice de cap și, la insistențele
soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră
radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat
persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo
la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu
puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca
și când…”.
-
„M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut
mai multe radiografii deoarece, ca
Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce
surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău
teribil”!.
-
„Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am
întors la Dumnezeu și că micuța mea de
numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.
Când și-a
terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.
Sora
Aracely Brajas, Rector[1]
[1]Sora
aracely Brajas, care face parte din las
Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de
mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele
întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del
Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres.
Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed.
Pauline, București, 2008, pp. 45-49.
Vremea lui Irod și vremea noastră (2002) - IPS Nicolae Corneanu
Vremea lui Irod și vremea noastră
(2002)
IPS
Nicolae Corneanu
Nașterea Domnului nostru Iisus
Hristos este evenimentul care a schimbat cursul istoriei și care, prin
importanța lui, ne obligă să cugetăm spre a-i înțeleg cât mai bine sensurile.
Sigur că aspectele pe care ni le îmbie sunt numeroase și fiecare de natură să
ne ofere învățăminte de mare preț. Din multele care merită să fie luate în
considerare însă, e bine să gândim la faptul că venirea pe lume a Fiului lui
Dumnezeu a fost marcată de magii care, conduși de o stea, au descoperit staulul
în care Sfânta Fecioară Maria a dat viață Pruncului Iisus, magii care n-au
putut ocoli întâlnirea cu regele Irod, îngrijorat de apariția unui concurent la
tronul pe care îl deținea, care a voit să-i folosească spre a-l identifica pe
posibilul său adversar și care, de asemenea, neascultat de magii însărcinați
a-i comunica informații despre așteptatul nou Împărat, a declanșat acel
asasinat a mii de copii printre care trebuia să se numere și Cel căutata. Avem
așadar două aspecte asupra cărora se cade să insistăm: pe de-o parte, imensa
crimă a lui Irod care a ucis mii de prunci convins că printre ei se va afla și
Iisus, pe cealaltă parte, refuzul magilor de a-L denunța pe Iisus spre a-i
prilejui astfel crudului împărat lichidarea noului născut.
Avem deci în vedere pe Irod care
nesocotit de cei trei magi, se răzbună printr-un act de sălbăticie și de
exterminare în masă, dispunând uciderea tuturor pruncilor din Betleem și din
toate hotarele lui până la vârsta de doi ani. Tradiția spune că au fost
măcelăriți până la paisprezece mii de nevinovați. Actul acesta de genocid (cu
certe rezonanțe în istoria noastră de astăzi) reprezintă pilda pe care omenirea
trebui să nu o urmeze, ci să-i opună o aversiune suprasaturată de criminalitatea
îndârjită și neroadă. Purtarea magilor, în schimb, care-i un act de omenie,
propune pilda cea bună. Ei nu se duc să-l încunoștințeze pe Irod, așa cu
fuseseră solicitați să facă (pasămite pentru ca regele să poată merge să se
închine și el noului născut), refuză să joace rolul denunțătorilor, și-și caută
de drum în vreme ce, cu buzele umflate, păcălitul Irod turbează de mânie și
îngălbenește de ciudă.
Actualitatea celor arătate în
Sfintele Evanghelii este așadar dublă. Într-adevăr, din ziar, emisiuni
radiofonice și imagini ale televizorului, noi cei de astăzi, ce anume citim,
auzim și vedem? Din Asia, din Africa, din America, din Occidentul Europei, Orientul
Apropiat sau Îndepărtat ce aflăm? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod.
Asasinate, violuri, răpiri de avioane și oameni, luări de ostatici, omorâri de
ostatici, atentate cu bombe în gări, aeroporturi, cafenele, restaurante, parcuri,
locașuri de rugăciune și alte locuri publice, jafuri, răpiri de vase,
exterminări de populații, prigoniri, incendieri, înfometări, torturi. S-ar zice
că lumea lui Irod – a omorurilor, cruzimii, neînduplecării și setei de sânge –
a renăscut și s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare să-i mai facă plăcere
omului contemporan decât să-și omoare semenul, de preferință în chinuri, să
privească îndelung și cu netăinuită satisfacție cum se perpelește, să-i verse
sângele și, cine știe, să-l bea.
Vechile plăceri ale omului
dintotdeauna au ajuns nevolnice în a procura îndestularea noilor pofte. Nu
băutura, nu mâncarea, nu avuția, nu dragostea trupească, nu ambiția mai pot
pretinde a fi obișnuitele desfătări. Și-au pierdut legitimitatea, prestigiul și
hazul. Egoiste, grosolane, trupești, lipsite de valoare duhovnicească, brutale,
erau totuși străine de înfiorătoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar
sângele nu le păta. Și implicau numai răspunderea, persoana și nivelul
sufletesc ale celui în cauză. Se încadrau în perseverenta animalitate a ființei
gânditoare, nu-și arogaseră încă drepturi de intervenție și suzeranitate asupra
semenului făptașului. Erau putem spune, modeste, cunoșteau rușinea, nu-și
organizau publicitatea. Stârnesc, de aceea, în felul lor nostalgia, pentru că
azi sălbăticia celor care recurg la uciderea semenilor cu mijloacele cele mai
inumane nu cunoaște margini.
Alături de lumea lui Irod, și în bună
vecinătate cu ea, stă lumea denunțătorilor pe care magii au respins-o. oare ce
le ceruse regele Irod magilor? Ce însemnau acele informații care urmau să-i fie
date, împărtășite, la întoarcerea lor în drum spre patrie? Nimic altceva decât
un act de pâră, denunț, delațiune, turnătorie (fiecare termen e de ajuns ca să
scoată mai bine la iveală infamia, să iște mai cu tărie scârba). Ca și setea de
sânge și delectarea întru fapte de tortură, denunțul e o caracteristică a timpurilor
noastre. Și ce păcat groaznic și mârșav semnifică! E de ajuns să ne gândim la
ce se întâmpla în perioada dictaturii comuniste spre a înțelege grozăvia
acestui păcat practicat de așa-zișii informatori care nu făceau altceva decât
să-și denunțe semenii. Din nou observăm diferență între vechile păcate omenești
și răspândirea molimei acesteia noi. Căci furul, beția, lăcomia, desfrânarea,
violența sau crima din pasiune pălesc în prezența turnătoriei, a unui păcat
fără riscuri, necondiționat de curaj și niciodată însoțit de circumstanțe
atenuante. Lumea lui Irod și lumea denunțătorilor se completează de minune și
alcătuiesc un tablou de o ferocitate și de o abjecțiune pe care nici formele
cele mai acute ale vechilor păcate omenești – oricât de murdare, monotone,
respingătoare și în fond, de ridicole și deșarte – nu le pot măcar parțial
concura. Denunțul se arată astfel a fi un păcat mai grav decât oricare altul.
Există o vorbă potrivit căreia,
„istoria se repetă”. Experiența noastră a fiecăruia confirmă această zicere.
Numai că repetarea istoriei cunoaște unele diferențe. Există și în vremea
noastră Irozi nemiloși, există și astăzi un fel de magi care asemenea celor din
trecut, în ciuda bunelor intenții care îi animă, sunt uneori puși în situația
de a săvârși un rău la care nici nu s-au gândit, există inși care atentează la
viața semenilor lor, după cum există inși care denunță pe alții nu în scopuri
bune și cinstite, ci doar pentru a-și satisface unele porniri sau pur și simplu
pentru a se pune în slujba unor făcători de rele. Cei dintâi se aseamănă cu
Irod, e clar, ceilalți urmează exemplul lui Iuda care s-a pus în slujba
vrăjmașilor lui Iisus, trădându-L și pregătindu-I astfel răstignirea. Dacă
urmașii lui Irod au existat dintotdeauna și există chiar și astăzi, denunțători
asemenea lui Iuda au existat mai ales pe vremea comuniștilor, când atâția au
suferit de pe urma denunțătorilor de genul celor care au existat și la noi,
care însă nu s-au pocăit, asemenea lui Iuda, ci îi întâlnim și astăzi, senini
și fără remușcări, de parcă n-ar fi făcut nimic.
Irozii de astăzi nu mai ucid prunci
în căutarea lui Iisus, ci ei sunt soți care-și ucid soțiile, mame care își ucid
noii născuți, hoți și tâlhari care ucide spre a fura etc. pe plan mondial apoi
sunt cei de un neam care ucide pe cei de alt neam, sun teroriști care ucid în
numele unor așa-zise interese sau chiar principii, sunt aparținătorii unor
ideologi care ucid pe cei care îi consideră adversarii lor etc.
Rămânând însă la cele dimprejurul
nostru, să ne străduim a urma pilda magilor care L-au cinstit și apărat pe noul
născut în peștera Betleemului, să ne străduim a respinge fapte ca cele ale lui
Irod, în totul să slujim vieții, apărării ei și bunei înțelegeri între oameni[1].
Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş
Un
om ales de Dumnezeu
Cuvinte
de dor după bunul Mitropolit Nicolae
Preot Zaharia Pereş
Vrednicul de pomenire Mitropolit
Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii
Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în
ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului
Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie
şi în curajul pocăinţei.
Este foarte greu să scrii la trecut
despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la
timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine
închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi
cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin
atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel
spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în
Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi
bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din
Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a
României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al
doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a
rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este
tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte
Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea
morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii
studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul
Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic
Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial
al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că
până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit
pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe
unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile
încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că
trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea
din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel
mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.
În calitate de arhiereu a reuşit atât
de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde
totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de
cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile
încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele
şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte
şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi
religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă,
din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a
tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste
40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările
Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă
dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite
cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost
om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.
Un alt aspect demn de remarcat este
modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au
găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o
grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi
cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a
ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai,
din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul
trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la
masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru
care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului
ierarh.
În urmă cu mai mulţi ani, Părintele
Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am
descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul
rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care
nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să
fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi
îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi
mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să
spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost
bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om.
A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl
rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor
că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi
aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se
neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile
sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o
mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat
pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi
spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.
Nu pot încheia aceste câteva gânduri
fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă
mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă
fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi
Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea
sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.
Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei
care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru
Împărăţia Sa![1].
[1] Preot
Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit
Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20
octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.
Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu
Sfinții
Părinți
călăuzitori
ai dreptei credințe[1]
Propovăduită
și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit
norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul
aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări
prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul
acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât
să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A
fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au
împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund
cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului,
eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din
veac în veac.
De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți
trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea
predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai
ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea
Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de
credință.
Pe
acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea
și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei.
Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de
totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în
scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea
interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste
interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de
păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a
sfârteca „trupul lui Hristos”.
Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și
grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința
necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest
deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost
oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.
Este
adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct
pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în
miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare
posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine
a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui
până la sfârșitul veacurilor.
Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au
alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt,
chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se
va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli
binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o
Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor,
urmașii direcți ai acestora.
Într-un
atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael
Ramsey, „adresarea la scrierile
Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe
baza Scripturii…
Calea spre unitate se află în
restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o
descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele
Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă
puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].
Convinși
de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice
credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul
Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac
al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta
tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat
trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și
sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat,
ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei
Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici
obligația de a ține seama de spuse lor.
Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la
transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort
încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect
celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de
viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au
posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus.
Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine
autoritatea lor de dascăli?
Dorind
prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui
să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în
mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se
cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].
[1]
Articol apărut în Almanahul parohiei
ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.
[2]
Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții
Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I.
Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p.
811.
[3]
Mitropolit Nicole Corneanu, Studii
Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.
Abandon total
Abandon total
Nu te neliniști din cauza greutăților
vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din
cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește
Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și
greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un
ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu
încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși
tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic
cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic
să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici
eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta,
mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune,
înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu
ardoare și ai încredere.
(Părintele Teilhard de Chardin)[1].
[1]
Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice
pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.
LinkWithin
