Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu - Adrian Agachi

 

Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu

Adrian Agachi

 

Botezul Domnului este unul dintre cele mai importante momente ale activităţii Sale mântuitoare. Fiecare dintre cei patru Evanghelişti ne-a oferit o relatare cu privire la acest aspect şi, în fiecare din textele respective, descoperim amănunte importante din punct de vedere teologic.

Deşi reprezintă în continuare o problemă dificil de rezolvat, pentru unii cercetători motivele pentru care Domnul a ales să Se boteze, cu toate că nu avea nici un păcat, sunt destul de clare. Cum privesc însă acest eveniment cei patru Evanghelişti?

Ieşirea Domnului din apă şi pogorârea Duhului

Mărturia Sfinţilor Evanghelişti este cea mai importantă pentru că ei au fost fie cei mai apropiaţi ca timp de perioada respectivă (Matei, Marcu, Luca), fie chiar martori oculari ai evenimentului botezării Domnului (Ioan). Având în vedere că majoritatea cercetătorilor consideră Evanghelia după Marcu drept cea mai veche dintre toate cele patru, am decis să alegem varianta cronologică pentru prezentarea textelor care conţin relatări despre Botezul Domnului. "Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1:9-11). Deşi la prima vedere textul pare destul de sărac în detalii, el cuprinde o serie de amănunte importante. Modalitatea botezării Domnului pare a fi fost cea prin afundare, având în vedere că botezul administrat de Sfântul Ioan păstra influenţe iudaice din acest punct de vedere. Un alt amănunt esenţial apare în versetul 10, acolo unde ni se spune că Iisus a ieşit din apă, iar Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Sa. Desigur, această ridicare, completată de o coborâre, are un anumit sens şi a fost remarcată de Sfinţii Părinţi. Hristos sfinţeşte firea umană ridicând-o în sânul Sfintei Treimi, iar Duhul Sfânt se pogoară pentru a întemeia Biserica şi a îmbogăţi spiritual noua comunitate. Aici, această ridicare a Domnului şi pogorâre a Duhului au un caracter profetic. Cunoaştem faptul că Biserica urma să fie întemeiată la Cincizecime, iar urcarea firii umane în Sfânta Treime s-a petrecut odată cu Înălţarea Domnului. În altă ordine de idei, pogorârea Duhului sub forma unui porumbel aminteşte, în opinia cercetătorului american Everett Ferguson, de momentul anterior creaţiei din Cartea Facerii. În capitolul 1:2 al Facerii citim că Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor. Verbul din limba greacă folosit aici are inclusiv sensul de reprezentare a zborului unei păsări. Un alt moment din Vechiul Testament al cărui ecou îl regăsim aici este cel al trimiterii unui porumbel de către Noe pentru a observa dacă pământul era uscat după desfăşurarea potopului (Fac. 8:8-11).

Psalmul 2 şi Proorocia lui Isaia

În cursul versetului 11, regăsim două trimiteri la Psalmul 2, respectiv Proorocia lui Isaia. În primul dintre aceste texte este precizat: "Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!" (Ps. 2:7). Aici, doar o parte din acest verset este citat în Evanghelia după Marcu. Dumnezeu-Tatăl Îl identifică pe Hristos ca fiind nu doar un simplu om, ci Însuşi Fiul Său. Al doilea text care aparţine Proorociei lui Isaia cuprinde informaţii cu privire la pogorârea Duhului Sfânt: "Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea" (Is. 42:1). Comentând aceste alegeri, Everett Ferguson afirmă: "Combinaţia psalmului 2:7 cu Isaia 42:1 trimite la faptul că Iisus este atât Regele mesianic, cât şi Servitorul care trebuie să pătimească. Iisus primeşte astfel, la Botez, atât Duhul Sfânt, cât şi confirmarea filiaţiei Sale. Aceste două idei, desigur, într-un sens mult diminuat, erau esenţiale în cadrul Botezului creştin: primirea darului Duhului Sfânt şi încorporarea sau adoptarea ca "fiu al lui Dumnezeu" (Baptism in the Early Church..., p. 101). Observăm prin medierea acestui comentariu că, în cursul botezării Sale, Hristos îşi manifestă toate cele trei funcţii esenţiale: Împărat, Profet, Învăţător. El profeţeşte extinderea Botezului şi necesitatea sa pentru intrarea în comunitatea creştină, anticipând astfel şi învăţătura esenţială despre conţinutul actului baptismal, dar şi propriile Patimi (la care se va referi ca la un Botez - vezi Mc. 10:38). De asemenea, Iisus Se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu şi Împărat, dar şi ca Servitor, şi Pătimitor în egală măsură.

Diferenţa dintre Botez şi viziune

Protestantismul modern, în special cel influenţat de exegeza lui Bultmann, a trasat o diferenţiere între momentul Botezului Domnului şi cel al viziunii pogorârii Sfântului Duh asupra Sa. Bultmann însuşi a afirmat că recunoaşte Botezul Domnului drept un fapt istoric real, dar consideră o simplă legendă pogorârea Sfântului Duh sub forma unui porumbel. S-a ajuns destul de repede la situaţia în care momentul pogorârii Duhului Sfânt a fost interpretat drept o simplă intrare într-o stare cataleptică a Domnului (mai multe informaţii la Richard E. DeMaris, "Possesion, Good and Bad - Ritual, Effects and Side-Effects: The Baptism of Jesus and Mark 1.9-11 from a Cross-Cultural Perspective", JSNT 80 (2000), pp. 2-4). Desigur, nu putem susţine asemenea idei contrare nu doar mărturiilor evanghelice, ci şi învăţăturii Bisericii despre Persoana şi lucrarea de mântuire a Domnului. În opinia noastră, evenimentul Botezului nu poate fi separat de cel al pogorârii Duhului Sfânt. Aşa cum afirmă Sfântul Irineu de Lyon, Fiul şi Duhul Sfânt sunt cele două mâini ale Tatălui. Pavel Evdokimov a dezvoltat această afirmaţie într-o contribuţie teologică veritabilă privind lucrarea comună a Fiului şi a Duhului Sfânt, care îşi pregătesc reciproc acţiunile în cursul istoriei.

Inferioritate şi superioritate

În finalul articolului său privind importanţa relatării Sfântului Evanghelist Marcu cu privire la Botezul Domnului, Richard E. DeMaris afirma: "Pasajele narative care amintesc actul baptismal din Evanghelia după Marcu îl plasează pe Iisus, despre care comunitatea ştia că îi este superior lui Ioan în situaţia inferioară a celui botezat. În acelaşi timp, Ioan, cel considerat inferior, este pus în situaţia superioară a celui care administrează Botezul. Această poziţionare anticipează şi contrazice o eventuală ierarhizare care era plauzibilă între cel care boteza şi cel care era botezat" ("Possesion, Good and Bad - Ritual, Effects and Side-Effects...", p. 22). Considerăm că opinia exprimată de Richard DeMaris este corectă până la un punct. Desigur, cercetătorul doreşte să susţină aici părerea generală a comunităţilor protestante cu privire la imposibilitatea existenţei unui ierarhii stabile. aşa cum este ea întâlnită în Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Explicaţia ortodoxă însă pentru această inversare a rolurilor petrecută la Botezul Domnului este mult mai simplă. Hristos S-a smerit în momentul respectiv, arătând că nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să Îşi ofere viaţa pentru mântuirea oamenilor (Mc. 10:38 - botezul ca anticipare a Patimilor). În nici un caz nu avem de-a face aici cu o contrazicere totală a ierarhiei, aşa cum afirmă DeMaris. Ceea ce este util din concluziile cercetătorului american rămâne doar ideea că Iisus acceptă situaţia inferioară a celui botezat. Ceea ce ignoră DeMaris este faptul că Iisus nu a avut nevoie de viziunea ulterioară Botezului pentru a realiza că este Fiul lui Dumnezeu şi nici că Ioan şi Iisus nu ştiau de la bun început cine este mai mare. Cuvintele Domnului adresate Sfântului Ioan: "Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Mt. 3:15) sunt destul de clare şi nu lasă loc de interpretări. Vom continua analiza textelor evanghelice care amintesc de Botezul Domnului cu cele oferite de Luca şi Matei în materialul următor[1].

 

---

[1] Adrian Agachi, „Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu” în ziarul Lumina, Marţi, 10 mai 2011, http://ziarullumina.ro/patristica/botezul-domnului-evanghelia-dupa-marcu.

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii - Alexandru CHITUŢĂ

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii

 

Alexandru CHITUŢĂ

 

În cult se exprimă doxologic învăţătura de credinţă, existând o adevărată simbioză între doctrină, cult şi morală - lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creştin este fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unităţii Bisericii, precum şi temei pentru "misiunea în unitate". Astfel că mărturisirea credinţei şi cateheza sunt chemate să ţină mereu "viu şi lucrător" Cuvântul lui Dumnezeu, sfinţit prin Hristos. Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este, de pildă pentru Tertulian, uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale.

Credinţa şi mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula "Astfel am propovăduit şi voi aşa aţi crezut" (1 Cor. 15, 3-11). Această "corelaţie devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările şi permutările acestor doi termeni, a crede şi a mărturisi (adesea în combinaţie cu un al treilea termen, a învăţa), în limbajul crezurilor şi mărturisirilor de-a lungul istoriei creştine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturiseşte credinţa", iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al IV-lea, deşi a fost respins ca heterodox, vorbeşte despre "tradiţia şi credinţa şi mărturisirea catolice şi apostolice".

Implicaţiile comunitare ale fiecărui act sfinţitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă şi în această situaţie ocazia unui angajament al naşilor faţă de comunitate, în privinţa vieţii ce urmează să ducă neofitul. Naşii şi familia spirituală din Biserică mărturisesc credinţa câştigată prin Taină, căci copilul nu poate fi considerat separat de părinţi - sau chiar de bătrânii lui care au crezut.

Scriptură şi Botez

În textele Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună, descoperiţi de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-şi înceapă propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi despre Sine ca despre Fiul şi va descoperi pe Duhul Sfânt.

Darul profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea dumnezeiască: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1, 11), respectiv "acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3, 17). Ce vrea să ne spună această proclamaţie a lui Iisus ca "Fiu"? Această formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps. 2, 7: "Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut", care are deja dimensiuni mesianice - "Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului". "În momentul întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu." Iisus Domnul S-a înţeles pe Sine, în relaţia cu Dumnezeul Său şi Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit, ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului iniţiat de către acesta. Şi-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învăţătura Sa să fie primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregăteşte drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, neteziţi văile şi dealurile, faceţi-le drepte, pregătiţi drumul. Eu sunt cel care Îi pregăteşte drumul, dar nu sunt eu Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturiseşte astfel eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăţa pe voi toate. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintei. Prin această declaraţie, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.

Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan dezvăluie mulţimilor, uluite şi încă nedumerite, apropiata ivire a lui Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toţi vecii, care le va dărui prin botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie şi mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esenţa mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de împărţitor al Duhului Sfânt. "Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai descoperă şi altă faţetă a personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, El va lua lopata în mâini ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al Mântuitorului, foloseşte aici parabola şi exprimarea simbolică spre a arăta rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfinţirea naturii umane. El intuieşte aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoşător al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăţi aria, care este lumea, spre a face posibilă despărţirea dintre cei ce se vor mântui şi ceilalţi, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se salva."

Deci, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: "Acesta este Fiul Meu cel iubit", se adăuga şi Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Şi aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieşea la propovăduire. Am putea zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei personalităţi ca Ioan Botezătorul, în faţa poporului. La fel ca şi botezul lui Ioan, şi botezul primilor creştini era o expresie a pocăinţei şi credinţei (Fapte 2, 38, 41; 8, 12).

Necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi

Întrebarea crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan vreun argument care să susţină existenţa unei mărturisiri de credinţă. În mod direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne poate ajuta în acest sens. "Deci, zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam"" (Lc. 3, 7-8). Bineînţeles, versetele acestea nu par a susţine la prima vedere existenţa unei mărturisiri de credinţă, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar şi pentru acest "botez" roade vrednice de pocăinţă. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor şi urmarea virtuţilor. Ştim că mulţumile îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Şi totuşi acest verset mai conţine un amănunt nu foarte clar la prima vedere: urmarea dreptei credinţe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria şi să aibă o credinţă curată. Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credinţă. Nu o mărturisire de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, şi în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu trebuie să rămână smeriţi. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă, dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului întrupat şi descoperise ucenicilor săi şi mulţimilor faptul că Acesta va boteza cu "Duh Sfânt şi cu foc". Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.

Naşterea din apă şi din Duh

Dacă Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Mt. 1 şi Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl "mai înainte de toţi vecii", Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naşte omul de la Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu cu omul; nu e nimic forţat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi omul, Fecioara, primeşte să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi Dumnezeu să-l nască pe om din apă şi din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfinţit prin Botez să fie înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat şi mai gingaş imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem cât mai firesc să ne apropiem de El şi, primindu-L, să fim primiţi noi înşine de Dumnezeu. "Celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (In. 1, 12-13). Taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmaţie, Mântuitorul îi explică: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 5). Naşterea "de la (sau din) Dumnezeu" din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al III-lea naştere "de sus", naştere "din apă şi din Duh" sau naştere "din Duh". În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Această naştere din nou, naşterea de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru a se curăţa El, ci pentru a sfinţi apele, pentru a putea uni puterea vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, cu apa.

Menţionând naşterea din apă şi din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina Botezului, care avea să deschidă omenirii porţile Împărăţiei, după ce El va fi Înviat din morţi. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci componenta pnevmatică a Împărăţiei. El a tălmăcit astfel indirect şi semnificaţia Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăţiei. Pentru a intra în Împărăţie, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile fiinţei sale, prefacere împlinită sub acţiunea sfinţitoare a Duhului.

Mântuitorul Hristos este cel care ne arată importanţa de netăgăduit a Botezului: "Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de a crede şi de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la mântuire. Astfel, în locul temei "necredinţei" - "a nu crede", din versetele precedente - din versetul 16 domneşte "a crede", precum şi semnele pe care le vor putea face cei ce cred "în numele" lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea oamenilor demonizaţi, "limbi noi", abordarea biruitoare a pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară pe care o primeşte de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea - care e roada credinţei -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viaţa oamenilor şi de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale oamenilor.

Noul Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica creştină primară. Dar în măsura în care informaţii pot fi obţinute indirect, modelul de bază este acelaşi. Acest model poate fi regăsit în diferite părţi ale Noului Testament.

Credinţa, uşa Botezului

Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este pentru Tertulian uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca mireasă a lui Hristos şi mamă a credincioşilor; contextul interior, în subiectul primitor, este credinţa. Dar credinţa nu ca o atitudine subiectivă, ci credinţa Bisericii mărturisită personal şi trăită. De aceea nu este suficient pentru a admite la Botez pe eretici şi schismatici, ca ei să-şi manifeste dorinţa lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat atent dacă ei recunosc şi mărturisesc, de la expunerea dorinţei, adevărata credinţă, adică credinţa Bisericii. Numai cu această condiţie ei se pot apropia de Taina Botezului. Credinţa eclesială baptismală este aceea care permite să distingem între o baie obişnuită şi Taina Botezului. "Întinăciunile păcatelor nu sunt şterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian, în acelaşi mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală şi profană... Altul este modul în care este spălat pieptul credinciosului şi altul acela în care sufletul omului este purificat prin meritele credinţei." Credinţa eclesială ţine de fiinţa Botezului, aşa cum ţine, de altfel, de fiinţa fiecărei Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii şi exprimă credinţa şi lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporaţi în Hristos[1].

---

[1] Alexandru CHITUŢĂ, „Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii” în ziarul Lumina, Duminică, 28 august 2011, http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez/marturisirea-de-credinta-si-botezul-sfintele-evanghelii.

 

Cuvânt la Anul Nou Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cuvânt la Anul Nou

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

            Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

 

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.[i]

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.

Paula Seling - A mai trecut un an [Official Video]

A doua zi de Rusalii -Satchinez 2012-Parohia Ortodoxă Satchinez

A doua zi de Rusalii -Satchinez 2012

Lansare Arhanghelul de la Prislop

Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, joi, 12 mai, începând cu ora 12:00, în sala de festivităţi a Mitropoliei Banatului, a avut loc prezentarea cărţii „ “Arhanghelul” de la Prislop, gânduri şi cuvinte despre părintele Arsenie”, a Preasfinţitului Părinte Daniil Stoenescu, Episcopul românilor ortodocşi din Serbia.

Evenimentul debutat cu rostirea Rugăciunii Domneşti şi cântarea troparului Învierii Domnului, în prezenţa Preasfinţitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, a Preasfinţitului Părinte Daniil, Episcopul românilor ortodocşi din Serbia, a Preasfinţitului Părinte Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Ungaria, şi a Preasfinţitului Părinte Paisie Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

La festivitatea de lansare cărţii au mai participat, Pr. Ionel Popescu, vicar-administrativ al Arhiepiscopiei Timişoare, Pr. Zaharia Pereş, consilier cultural la Centrul Eparhial, Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Morar, şeful catedrei de Teologie de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara, precum şi numeroşi preoţi, profesori, studenţi teologi şi credincioşi, din Timişoara şi din Banatul Sârbesc.

În deschiderea festivităţii, Pr. Ionel Popescu a făcut o scurtă prezentare a volumului dedicat Părintelui Arsenie Boca, menţionând că este o lucrare de excepţie întrucât, surprinde momente deosebit de însemnate din viaţa „ Sfântului Ardealului”, dar şi datorită faptului că este alcătuită de un ucenic apropiat al acestuia, Preasfinţitul Părinte Daniil Stoenescu.

„Preasfiţitul Părinte Daniil este cel mai avizat exeget al vieţii şi învăţăturilor acestui părinte de statură filocalică, ce a fost părintele Arsenie Boca. În ultimii ani de zile au apărut numeroase articole şi cărţi închinate „ Sfântului Ardealului”, însă nu toate surprind adevărul, nu toate ne aduc informaţii exacte despre Părintele Arsenie Boca. Însă, din această carte putem afla o serie de lucruri pe care nu le ştiam despre părintele Arsenie Boca, marele duhovnic de la Prislop, relatate de un ucenic apropiat al acestuia”, a precizat pr. Ionel Popescu.

Lucrarea “Arhanghelul de la Prislop” a fost tipărită la Editura “Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei şi cuprinde gânduri şi cuvinte ale Preasfinţitului Părinte Daniil, publicate în diverse cărţi şi volume, despre părintele Arsenie Boca, duhovnicul Mănăstirii Prislop.

„Pentru mine personal, întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost un moment providenţial, sfinţia sa fiind un om cu adevărat providenţial în existenţa mea. De aceea mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat şi m-a învrednicit să scriu o carte, mărturie personală despre părintele Arsenie, atât de cunoscut, de cinstit şi iubit în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Cartea intitulată „”Arhanghelul” de la Prislop”, este o mărturie personală, o încercare de icoană teologică a personalităţii sfinţiei sale şi în acelaşi timp, este un semn al dragostei şi al recunoştinţei pe care o port totdeauna preacuviosului părinte Arsenie Boca. Mulţumesc totodată, Înalt Preasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, pentru binecuvântarea de a tipări această carte la editura „ Învierea” a Mitropoliei Banatului, precum şi tuturor celor prezenţi astăzi la festivitatea de lasnare a acestei lucrări închinate părintelui Arsenie”, a menţionat Preasfinţitul Părinte Daniil în cuvântul rostit în cadrul evenimentului.

Volumul poate fi achiziţionat de la standul de obiecte religioase de la catedrala mitropolitană din Timişoara, precum şi de la librăria „Diecezana”, a Arhiepiscopiei Timişoarei, de pe str. Alba-Iulia nr.2 şi librăria „ Daruri sfinte” a Patriarhiei Române, din coplexul comercial „ Iulius Mall”, din Timişoara.

Sursa:  http://mitropolia-banatului.ro/lansarea-volumului-%E2%80%9E-arhanghelul-de-la-prislop-ganduri-si-cuvinte-despre-parintele-arsenie%E2%80%9D/

Alte secvențe video:

loading..