Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta liturgica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liturgica. Afișați toate postările

duminică, 21 noiembrie 2021

Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 



Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Slujbele divine ortodoxe sunt însoțite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii bisericești și credincioșii își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți. Ele constituie forme exterioare de manifestare a credinței și fac parte din structura acestor slujbe, fiind, de cele mai multe ori, forme văzute prin care, în mod nevăzut, mijlocim harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.

Aceste acte liturgice au dobândit în timp semnificație simbolică, relevată de scopul sau rostul slujbei respective. Dintre actele liturgice cele mai însemnate amintim: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, mai ales atunci când invocăm harul Sfântului Duh, binecuvântarea, ca semn văzut prin care sfințim lucrurile sau persoanele și cerem ajutorul lui Dumnezeu, îngenuncherile în fața sfintelor icoane și moaște sau la anumite momente îndătinate ale rugăciunii particulare sau în comun, metaniile, mică și mare, ca semn de smerenie sau umilință în fața puterii divine, ca act de pocăință și ispășire a păcatelor și ca formă de preamărire a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților, sărutarea și atingerea de obiectele sfințite, facerea semnului sfintei cruci, ca formă de exprimare a credinței în Sfânta Treime și de cinstire a Ei, vohoadele sau procesiunile din cadrul unor slujbe cum ar fi: vohodul mic și vohodul mare de la Sfânta Liturghiei, scoaterea sfintei cruci la cele două sărbători ale ei, 14 septembrie ș Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, la sfârșitul utreniei, scoaterea sfintei cruci la slujba deniei de joi seara, după citirea Evangheliei a V-a, scoaterea Sfântului Epitaf la vecernia de vineri din Săptămâna Patimilor și mai ales înconjurarea bisericii cu el, după cântarea Prohodului, înconjurarea bisericii la sfințirea ei, ieșirea în procesiune la slujba Învierii sau la sfințirea Apei celei mari de la Bobotează, înconjurarea bisericii cu sicriul care poartă trupul neînsuflețit al slujitorilor bisericești, după slujba înmormântării, înconjurarea bisericii cu racla sfântului care sălășluiește acolo, cu prilejul hramului s.a.

Toate aceste acte și ceremonii au semnificație deosebită în viața liturgică și reprezentativă pentru credincioși clipe de intensă trăire duhovnicească, creând o atmosferă de comuniune apropiată și directă cu Dumnezeu și sfinții. De aceea, ele se bucură de o participare tot mai numeroasă din partea credincioșilor, constituind, de cele mai multe ori, frumusețea sau specificul unor slujbe și sărbători.

Dintre numeroasele acte de cult, care însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu și o formă văzută de adorare a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților. Prin poziția sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de Creator și să-și exprime nimicnicia sa în fața Atotputernicului Dumnezeu. Îngenuncherea în fața lui Dumnezeu provine și din conștiința stării de păcătoșenie a omului, cerând iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești. Îngenuncherea a constituit aproape în toate religiile forma de adorare a divinității. Dacă simțim nevoia să ne plecăm cu respect în fața personalităților marcante ale unui neam sau ale omenirii, cu atât mai mult simțim nevoia, în calitate de credincioși, să ne plecăm în fața lui Dumnezeu, de la Care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, cum spune o frumoasă rugăciune a Bisericii[1], recunoscându-L prin aceasta în calitatea Sa de creator și proniator.

Iată de ce și în cultul creștin, îngenuncherea a constituit din totdeauna o formă esențială de manifestare a adorării lui Dumnezeu și cinstirii sfinților, fiind legată de multe din momentele de rugăciune din cadrul cultului divin. Lăsând la o parte celelalte slujbe divine, în care îngenuncherea este practicată, vom rămâne în cadrul Sfintei Liturghii, care este centrul cultului divin public și slujba cea mai frecventată de credincioși, arătând momentele la care trebuie să îngenunchem și semnificația lor.

În legătură cu aceasta, trebuie să spunem că ar fi de dorit ca toți credincioșii să fie prezenți în biserică înainte de începerea Sfintei Liturghii, ocupând un loc în sfântul locaș și rămânând acolo cât durează sfânta slujbă care, în ciuda unor afirmații neîntemeiate, nu este lungă. Dacă nu avem timpul necesar sau posibilitatea să participe și la utrenie sau slujba de dimineață, prezența la Sfânta Liturghie devine o necesitate și obligație de suflet, fără să ne ia timp prea mult. Am spus lucrul acesta pentru că, de obicei, prima îngenunchere, când intrăm într-un locaș de cult, este în fața sfintelor icoane, la ritualul închinării în fața lor. Pentru a nu tulbura liniștea și ordinea din timpul Sfintei Liturghii, prin închinarea și îngenuncherea la sfintele icoane, este de dorit ca momentul începerii slujbei să ne găsească la locurile noastre.

Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziție cuviincioasă. Cea mai recomandată și mai potrivită ar trebui să fie cea în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârșește. Ședea pe scaun sau în bănci dă, de cele mai multe ori, impresia unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Totdeauna când vorbim cu cineva și cu atât mai mult cu un superior, stăm în picioare. De aceea, pe Dumnezeu, Care este Stăpânul nostru, al tuturor și de la Care cerem ajutorul și sfințenia, nu-L putem ruga decât stând în picioare în fața Lui. Cazurile binecuvântate, în care persoane în vârstă și neputincioase, bolnave sau cu infirmități sau uneori copiii stau joc, fac excepție de la această regulă. Dar nu putem generaliza șederea pe scaun sau bănci pentru întreaga asistență, mai ales în timpul rugăciunii; pentru creștinul ortodoxă este o impietate să-L rogi pe Dumnezeu stând jos. Desigur că sunt momente în care putem să ne așezăm pe un scaun sau canapea ori bancă, așa cum ar fi citirea pericopei de Apostol, rostirea predicii, dar rugăciunile și cântările nu le putem rosti stând jos.

Există o altă atitudine a unor credincioși care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect. Am văzut la unele biserici femei sau grupuri de femei care stau tot timpul slujbei așezate, dar nu într-o poziție de îngenunchere corectă, ci mai degrabă într-una de relaxare și comoditate, care nu se deosebește decât foarte puțin de șederea pe scaun sau în bancă. Îngenuncherea, așa cum arată și numele actului, înseamnă a sta în genunchi sau pe genunchi păstrând poziția trunchiului verticală, în atitudine de respect, fără să-ți lași greutatea corpului pe gambe, cum obișnuiesc musulmanii. Dar poziția îngenuncheată pentru toată durata Sfintei Liturghii nu se recomandă, fiindcă această slujbă nu este o slujbă de pocăină sau de penitență, ci de bucurie și jubilare. În ea Îl vedem și Îl primim pe Hristos Cel jertfit și înviat. Cu fiecare Liturghie face un pas către Împărăția lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Exercițiul pocăinței nu se face în timpul Sfintei Liturghii, care are cu totul alt scop și caracter, ci separat de ea. De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul Sfintei Liturghii.

Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea, adică Apărătoare Doamnă, Fericirile sau Troparele. Îngenuncherea este cerută de simbolismul acestei procesiuni. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire și începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan și Tatăl L-a mărturisit ca Fiu; Sfânta Evanghelie cuprinde viața și activitatea Mântuitorului, întruchipează acum pe Hristos Însuși. Preoții slujitori și credincioșii se închină și îngenunchează ca înaintea lui Hristos. Lumina purtată înainte simbolizează lumina învățăturii lui Hristos, iar cei care poartă luminile reprezintă pe profeții Vechiului Testament, care L-au vestit pe Mântuitorul și, în special, pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii, care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți”, din îndemnul „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm în numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, în poziție de nepăsare, ci să fim cu atenție și respect. Ea nu interzice însă șederea în genunchi care este semn de și mai mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din acest respect și socotesc că este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie, cum fac majoritatea credincioșilor.

Al treilea moment de îngenunchere este vohodul cel mare sau ieșirea cu Cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim, îndreptându-Se spre jertfă, Sfânta Masă și altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar sfântul antimis mormântul însuși. Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față Cinstitele Daruri, care vor deveni Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii îngenunchează cu respect în fața lor.

Dar momentul cel mai important pentru îngenunchere este cel al sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin  în Trupul și Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituire a sfintei euharistii. „luați, mâncați” și „Beți dintru acesta toți”, când la strană se cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Este momentul central al Sfintei Liturghii, când preotul rostește epicleza, adică rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care preface darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, după care și preotul îngenunchează. Îngenuncherea la cuvinte de instituire ca și la Axion nu sunt îndreptățite. Ele sunt influențate din cultul altor Bisericii sau confesiuni. Cât privește rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru, o putem rosti sau cânta și stând în genunchi.

Însoțind participarea noastră la Sfânta liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și angajarea noastră la săvârșirea cele mai de folos slujbe care se săvârșește pentru noi în biserică[2].

 



[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București, 1995, p. 174.

[2] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, „Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?” în Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 



Valentine`s Day

 

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică, civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali. Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă. Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia, coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost importate și însușite cu lăcomie de mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două decenii.

Mai nou, importăm sărbători. Și curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și confesiuni. O astfel de sărbătoare este cea închinată Sfântului Valentin.

Sărbătoarea Sfântului Valentin, cunoscută și sub numele de ziua îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru, încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai întâi, cine este acest sfânt.

Sfântul Valentin a trăit în secolul al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică. În Martirologiul roman figurează doi martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia, se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].

În sinaxarul ortodox întâlnim doi sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar altul pe 24 aprilie[3]. Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311, împreună cu alți unsprezece creștini[4].

În prezent, manifestările din ziua de 14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale, condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral. Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul. Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?

Contestarea, respingerea și necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.

Respingerea sau chiar batjocorirea icoanelor sfinților care au plăcut lui Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică, înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt „izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.

Manifestările întâlnite în prezent de ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media, sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului II constituie un regres.

În primele secole creștine, când manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a Mântuitorului.

Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile, în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale. Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].

Deși sărbătorile închinate Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se precizau următoarele: „Așa-zisele  Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință, poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească”[6].

Cam în același mod a procedat Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit fundamental sensul și conținutul ei[7].

Cu referire la sărbătoarea Sfântului Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:

Mai întâi, atunci când se importă valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.

Totodată trebuie să spunem că modelul pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie, este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică, prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin, Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16).  Un astfel de răspuns este în tonul celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului. Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.

În cele din urmă, reafirmăm că trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul văzând credința lor a vindecat pe slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].



[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ. Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.

[2] Mineiul pe octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.

[3] Viețile Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.

[4] Vezi Proloagele, vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993, p. 162.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 134.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp. 181-182.

[8] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

vineri, 4 ianuarie 2019

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 



[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

 

Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrisă sub denumirea de Liturghia zilnică (de toate zilele: καθημερίνη λειτουργία). Cu timpul, începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a sf. Ioan Gură de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârșește numai de 10 ori pe ani, și anume:

o   În primele cinci duminici ale Postului Mare;

o   În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);

o   În joi și sâmbătă din Săptămâna Pătimirilor;

o   În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

Atât în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la Sfinte Dumnezeul înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază  Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în zilele Praznicelor (al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia[1].



[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, Ediție revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin, Basilica, București, 20016, pp. 280-281.

vineri, 29 decembrie 2017

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 



Aspecte legate de citirea pomelnicelor[1]

 

Citirea pomelnicelor, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți întru Domnul, ocupă un loc important în spiritualitatea ortodoxă.

La slujbele divine oficiate în sfânta biserică sau în afara ei, ca și în rugăciunea particulară, citirea pomelnicelor este un moment important, căruia i se acordă atenție sporită atât din partea slujitorilor sfințiți, cât și din partea credincioșilor. Dar pentru a înțelege care este locul și semnificația pomelnicelor în cadrul cultului divin public și în pietatea particulară, să vedem mai întâi ce a determinat apariția lor și care a fost dintru început locul lor în rânduiala de rugăciune a Bisericii.

În perioada de formare a ritualului Proscomidiei, darurile de pâine și vin erau aduse de credincioși la începutul Liturghiei credincioșilor, după ce catehumenii, energumenii, penitenții și candidații la botez, se retrăgeau din biserică. Aceștia aveau îngăduința de a participa numai la Liturghia catehumenilor. Dreptul de a aduce daruri pentru Sfânta Jertfă îl aveau cei care se puteau împărtăși din ea, adică cei botezați și care, prin credința mărturisită și prin modul de viețuire, erau în comuniune deplină cu Biserica. Atunci când credincioșii prezentau diaconilor pâinile și vinul pentru Sfânta Liturghiei, ei adăugau la acestea liste care conțineau numele celor din familie. La momentul potrivit (locul în care astăzi este Vohodul Mare), diaconii alegeau dintre pâinile și vinul aduse și la prezentau episcopului sau preotului liturghisitor împreună cu pomelnicele. Liturghisitorul citea pomelnicele, rostea o rugăciune asupra darurilor de pâine și vin (mărturie în acest sens) stă rugăciunea numită „a punerii înainte”, pe care preotul o citește în taină în timpul ecteniei de după Vohodul Mare) și le așeza pe Sfânta Masă. Acest ritual simplu, constituit din prezentarea de către diaconi a darurilor pentru Jertfă, citirea pomelnicelor, așezarea darurilor pe Sfânta Masă și rostirea rugăciunii punerii înainte, era de fapt ritualul Proscomidiei.

Din cele de mai sus, esențial pentru tema de care ne ocupăm este faptul că practica citirii pomelnicelor apare odată cu Proscomidia și este direct legată de aceasta[2].

Slăbirea disciplinei penitențiale și dispariția instituției catehumenatului au dat posibilitatea credincioșilor să ofere darurile pentru Sfânta Jertfă în momentul când ajungeau la biserică, deci la începutul Sfintei Liturghii, atâta vreme cât nu mai era nevoie să se aștepte ca penitenții și catehumenii să părăsească adunarea liturgică. Odată aduse, darurile de pâine și de vin puteau fi deja pregătite pentru Sfânta Jertfă. Acest motiv, la care se adaugă dezvoltarea rânduielii Proscomidiei, a făcut ca întregul ei ritual să se deplaseze spre începutul Liturghiei, locul în care se află în prezent. Această deplasare a ritualului Proscomidiei a atras după sine practica pomenirii pomelnicelor[3]. În locul ei se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie pomeniri care au caracter general, cuprinzând toate categoriile de credincioși, și pe care liturghisitorul le rostește în timpul Vohodului mare.

Proscomidia apare astfel ca locul special în care se pomenesc pomelnicele. Și pe bună dreptate. Pe Sfântul Disc, în mijloc, se află Sfântul Agneț, Mielul lui Dumnezeu, centru al întregii existență văzute și nevăzute, Unicul centru în jurul Căruia stau și spre Care sunt orientați cei vii și cei adormiți, cei sfinți și cei ce vor să se sfințească. Modul în care miridele pentru Maica Domnului, pentru cetele de sfinți și pentru toate categoriile de credincioși vii sau adormiți sunt așezate pe Sfântul Disc în jurul Sfântului Agneț fac din ritualul Proscomidiei imaginea împărăției lui Dumnezeu în care unii au intrat, iar alții stau să intre prin rugăciunile celor dintâi și prin pomenirea lor în cadrul acestui ritual.

Pomeniri nominale întâlnim, de asemenea, și în alte rânduieli de slujbă, locurile respective fiind marcate prin spații libere sau paranteze: „Pentru robii lui Dumnezeu (N)…”[4].

De la practica tradițională a citirii pomelnicelor, practică experimentală și validată de Biserică, se înregistrează unele abateri, care nu de puține ori afectează buna desfășurare a slujbelor divine, uniformitatea slujirii liturgice sau, și mai grav, pot crea stări de tensiune. Acestea afectează buna desfășurare a slujbelor sfinte, întrucât sunt intercalate tocmai în locuri în care cursivitatea slujbei nu îngăduie să fie întreruptă. Ele afectează uniformitatea slujirii liturgice, întrucât uneori chiar în același oraș sau în aceeași comună unii slujitori procedează într-un fel, iar ceilalți într-alt fel. Uneori apar și stări de tensiune, dacă unii credincioși sesizează că felul în care un preot i-a obișnuit să le citească pomelnice nu mai este practicat de alt preot.

Cea mai larg răspândită este practica citirii pomelnicelor la ectenia întreită în cadrul sfintei Liturghii și la vohodul mare, când preotul stă în mijlocul bisericii, cu cinstitele daruri în mâini, iar paracliserul sau altă persoană îi rânduiește pomelnicele pentru a le citi. Aceasta durează uneori un timp îndelungat, iar ritmul și atmosfera specifice Sfintei Liturghii sunt perturbate, dacă nu chiar total compromise. În acest interval de timp se întâmplă ca cei prezenți în biserică să facă o pauză, mai ales după ce și-au ascultat pomelnicul, și să se angajeze discuții pe teme dintre cele mai variate. A început să prindă rădăcini și ideea că preotul poate fi întrerupt sau el însuși se oprește în momente deosebit de importante din timpul Sfintei Liturghii, dar nu poate fi întrerupt când citește pomelnicele. Se preferă uneori primirea pomelnicului chiar în timp ce corul cântă „Pe Tine Te lăudăm…”, atunci când preotul trebuie să fie concentrat asupra celui mai important moment din Sfânta Liturghie, adică rostirea rugăciunilor pentru sfințirea darurilor de pâine și vin.

Semnalăm și practica categoriei de pomelnice date și primite „pentru a fi ținute pe Sfânta Masă”.

Ne oprim aici cu enumerarea practicilor denaturate legate de citirea pomelnicelor, dar vom sublinia faptul că a transfera accentul de la lucrurile esențiale la cele neesențiale și a prefera surogate în locul realităților pe care ni le oferă Dumnezeu prin intermediul cultului divin afectează viața duhovnicească și atrage responsabilitatea morală asupra celor în cauză. Descoperirea motivelor care au dus la apariția acestor practici denaturate nu necesită eforturi prea mari.

Cum pot fi remediate astăzi aceste situații în parohiile noastre?

În ultimii ani, o realitate nouă se face tot mai simțită în Biserica noastră: primenirea permanentă a parohiei, prin numărul mare de preoți tineri care deservesc atât parohiile din orașe, cât și cele de la sate, și prin fluctuațiile care au loc datorită întoarcerii unora dintre locuitorii orașelor la sate și plecarea celor din sate la orașe.

În acest nou context, conștiința liturgică a preotului, conștiință ce trebuie să fie mereu vie și lucrătoare, joacă un rol deosebit de important. El trebuie să știe, din momentul în care a îmbrăcat haina preoției, că este dator să păzească rânduiala pe care au alcătuit-o și au experimentat-o sfinții. Când își face sieși rânduială ca să placă oamenilor sau ca să fie altfel decât ceilalți, el se însingurează chiar dacă mai este înconjurat încă de mulți credincioși.

Acolo unde preotul găsește o practică denaturată legată de citirea pomelnicelor, el trebuie să intensifice cateheza liturgică, să explice care este semnificația citirii pomelnicelor și locul în care se face, să le explice credincioșilor Proscomidia și să le arate ce face el la Proscomidie cu mult înainte ca unii dintre ei să ajungă la biserică. Nu schimbând rânduiala aducem folos duhovnicesc credincioșilor rânduiți spre păstorire, ci schimbându-i pe ei și învățându-i că pomelnicul este rugăciunea credinciosului împreună cu preotul în biserică, în locul și după rânduiala statornicită.

În cele din urmă, trebuie să spunem că pomelnicul este un fel de mărturisire a credinciosului. Acolo, el își spune bucuriile și necazurile, neîmplinirile din familie, tensiunile cu cei din jur, planurile de viitor etc. Pe toate acestea credinciosul le spune preotului, știind că preotul îi păstrează taina. Citirea pomelnicului cu voce tare, chiar și atunci când credinciosul dorește aceasta, este o trădare a intimității lui. De aceea, considerăm că nu întâmplător practica îndelungată a Bisericii a legat pomenirea pomelnicelor de Proscomidie, rânduială oficiată de preot în taină, iar pentru trebuințele obștii credincioșilor a formulat cereri cu caracter general, concretizate, în special, în ecteniile din cadrul sfintelor slujbe. Liturghierul cuprinde astfel de cereri într-un capitol special, intitulat: Adunare de cereri la felurite trebuințe din viața omului[5]. Între aceste situații speciale, Liturghierul, se referă: la vreme de secetă și foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru credincioșii aflați în călătorie, pentru cei aflați pe paturile de suferință, pentru asuprirea din partea vrăjmașilor, la vreme de mare încercare în timpul epidemiilor și pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu etc. toate acestea arată că Dumnezeu îl întâmpină și-l însoțește pe om în toată zilele și în toate împrejurările vieții sale.

Liturghierul precizează că toate aceste cereri se fac „după rânduiala și la vremea arătată”[6]. Ce vrea să spună această însemnare tipiconală? Că aceste pomeniri speciale nu pot fi făcute de fiecare în parte după cum consideră că este mai bine. Adăugarea lor în rânduiala Sfintei Liturghii trebuie să se fac fără a afecta ritmul slujbei. Rânduiala spune că la Proscomidie, după ce preotul a scos mirida pentru sine, scoate alte miride (părticele) pentru diferitele trebuințe ale credincioșilor. Scoaterea miridelor este însoțită de rostirea rugăciunilor prevăzute de Liturghier pentru fiecare situație în parte. De exemplu, la vreme de secetă și foamete preotul citește această rugăciune: „Doamne, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, primește jertfa aceasta spre iertarea păcatelor noastre, ale tuturor nevrednicilor robilor Tăi și ale întregului Tău popor și-Ți întoarce mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră și nu omorî cu foame și cu sete poporul Tău și animalele. Cu milostivire poruncește norilor de pe cer să trimită ploaie bună, timpurie și târzie pe pământ și să-l răcorească, pentru ca să răsară și să crească iarbă animalelor, verdeață spre folosul oamenilor și să aducă roade și cele de trebuință vieții noastre[7]. Totodată, rânduiala prevede cereri speciale, care se adaugă la ectenia mare și la cea întreită de la Sfânta Liturghie. Pentru unele situații se prevăd tropare și condace speciale, care se cântă după ieșirea cu Sfânta Evanghelie, pericope apostolice și evanghelice speciale și, uneori, chiar chinonic.

După cum vedem, și în aceste situații speciale, pomenirile nominale sunt legate tot de Proscomidie.

Oferirea unui pomelnic solicită încrederea, credința și angajarea duhovnicească a credinciosului. El trebuie să aibă încredere că pomelnicul se va pomeni, acolo unde trebuie și așa cum prevede rânduiala, chiar dacă pomenirea nu se va face în auzul lui și al celorlalți credincioși. El trebui să aibă credința că Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre și ne rânduiește cele de trebuință vieții. Nu tot ceea ce cerem noi ne este de folos spre mântuire și nu tot ceea ce primim este rezultatul cererilor noastre, ci mai curând al bunătății și milostivirii lui Dumnezeu.

În cele din urmă, credinciosul trebuie să se angajeze duhovnicește, să-și susțină cererea, pomelnicul, cu osteneală duhovnicească. Pomelnicul nu este rugăciunea transferă în grija preotului, ci rugăciunea credinciosului ajutată de preot și de toată comunitatea, de tot trupul mobilizat în susținerea unui mădular care suferă și are nevoie de ajutor.

Credinciosul participă la slujbele unde se face rugăciune mai multă și mai intensă pentru el. prezența lui nu poate fi suplinită de o lumânare pe care o aprinde, după care pleacă, și nici nu se face prin delegații. Cererile credinciosului se împlinesc atunci când sunt de folos spre mântuire și când el face eforturi în acest sens, eforturi susținute de preot și de ceilalți credincioși. Sfătuiți rău de cei ce nu cunosc aceste lucruri, unii credincioși aleargă, pentru ca cererile să fie împlinite, la șapte sau nouă biserici în aceeași zi. Osteneală fără sens. Să treci prin atâtea bisericii și să nu stai la Sfânta Liturghie, acolo unde ți se pomenește pomelnicul, în niciuna dintre biserici, trădează mai curând superstiție și lipsă de viață duhovnicească. Accentul se mută pe număr. Să fie neapărat șaptea sau nouă, nu mai mult și nici mai puțin. Iar despre participarea la slujbă și despre implicarea în vederea împlinirii propriei cereri nu se pomenește.

Preotul, în același timp, este dator să intensifice rugăciunea atunci când credincioșii i-o cer. El nu poate reduce pomenirea pomelnicului doar la o singură zi pe săptămână, mai ales când este vorba de pomelnice de 40 de zile[8]. Unii credincioși obișnuiesc să dea pomelnice de 40 de zile preotului proaspăt hirotonit tocmai pentru că el, în perioada imediat următoare, săvârșește Sfânta Liturghie zilnic și va putea pomeni pomelnicele care i-au fost date. De asemenea, preotul este dator să pomenească pomelnicele pentru că în spatele numelor se ascund persoane. El este chemat să facă o lucrare sfântă, un lucru al lui Dumnezeu, iar lucrul lui Dumnezeu nu trebuie făcut nu nepurtare de grijă.

Nu în ultimul rând, preotul l va povățui pe credincios să se roage mai mult, să postească, să se mărturisească, să participe la sfintele slujbe, să fie mai bun cu cei din jur. Și Dumnezeu este bune cu noi dacă viața noastră se schimbă în bine.

Păzind rânduiala și în ceea ce privește citirea pomelnicelor, și învățându-i și pe credincioși să o păzească, să ne apropiem cu toții mai mult de Dumnezeu, Care este armonie și rânduiala desăvârșită.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.



[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.

[2] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, București, 1980, p. 259.

[3] Ibidem, pp. 259-260 și 262-263.

[4] Această situație este întâlnită mai ales în rânduielile de slujbă și în rugăciunile din Molitfelnic.

[5] Liturghier, EIBMBOR, București, 2012, pp. 433 s.u.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, pp. 438-49.

[8] Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Acatist, pomelnic, sărindar, în vol. Biserică și cult pe înțelesul tuturor, editura Europartner, București, pp. 202-203; Idem, Este necesar, folositor și tipiconal a se citit pomelnice la ecteniile întreite de la Sfânta Liturghie?, În vol. Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, , EIBMBOR, București, 2004, pp. 155-161.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină