Pasiune și emoția în predică[1]
Preot
profesor Grigore Cristescu
Pentru
a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la
pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă.
Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea
consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină
morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio
putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă
viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca
statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.
Dumnezeu este puterea care pătrunde toată
făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire.
El este Izvorul vieții. Puterea Lui
umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman,
personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează
infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința.
Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece,
perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate
din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie.
Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării
îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”.
El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având
o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce
trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune
pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să
credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la
pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură
boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului
pasional al oamenilor. Ca să conving,
trebuie să fiu convins. Ca să fac pe
alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est,
primum, ipsi tibi).
Cea
mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi
și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și
emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința,
plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica,
nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea.
Predicatorul nu poate mișca dacă el
însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale
sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.
Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un
om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în
extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau
inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un
sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De
aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului
Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci,
pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui
intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe
care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de
împrumut, merge la dezastru sigur. Orice
ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în
văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor
săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor
săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.
Cea
mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care
folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de
gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință
inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în
direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau
destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea,
inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului
trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe
linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l
angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii
obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În
parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de
disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de
cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem
sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic.
Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune
repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în
toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr,
predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi
tcu evlavie curată.
El
trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui.
Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte
de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa
de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în
timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine,
care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le
împlinește și pe cele slabe le vindecă”.
Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor
de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești.
Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate
încuietorile.
„Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce
vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să
aibă un caracter supranatural. Noi iubim
pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană.
Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea
sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie
să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic
și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și
dezamăgirii.
Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului,
trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și
permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să
fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii
să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot
deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu
sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete
ca pe Sinai, când ele ar trebuie să fie
străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem
premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De
bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și
pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am
propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea
materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea,
când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură
de inspirația momentului.
Noi
putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin
prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și
atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.
Predicatorul
poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă,
caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun
fel de artificiu. Figurile de stil și
ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare
efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.
Când
ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt,
putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este
mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința
morală a ascultătorilor.
În
trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț.
Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor
sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul
credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel,
predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că
noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție
bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie.
Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care
vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în
fiecare inimă. În concluzie, orice
exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită
prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios.
Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator,
care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și
sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De
aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va
pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și
inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la
orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum
am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz,
verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor,
sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un
mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe
ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie.
Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul
unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii,
reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de
asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra
acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea
predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi,
îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină
un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai
serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că
predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă
ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor.
Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la
simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.
Puterea
de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe
predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl
poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita
și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe
care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii,
ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui
trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor.
Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă.
Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă
predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune,
meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru
acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic,
omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai
mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și
de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu,
smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de
penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui
cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții
duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față
de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau
cumpătarea vieții morale.
Noi predicăm pentru a determina
voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina
întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile
credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile
nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre.
Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].
Carte citată se poate cumpăra de
aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb
