IPS Andrei: Predică la Denia Acatistului Bunei Vestiri | Catedrala Mitro...

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Sărbătoarea Nașterii ...

Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille

 

Predică la sărbătoarea

Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]

 

 

            În economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi, anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.

            La Crăciun, Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului Hristos.

            Astăzi însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină, Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.

            Hristos vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real, păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată dreptatea”.

            Botezul lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în ea pentru Sfântul Botez.

            Da, prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la moartea și la Învierea Sa.

            Se cuvine să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea, avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.

            Faptul că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer, deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.

            Da, faptul că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.

            Cufundarea Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului, simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în pustie.

            Botezul lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert, sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus, reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem, datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului, deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii noastre vieți de creștini.

            Această sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a lui Hristos.

            Toate aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa cea dumnezeiască.

            Să ne ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava, în vecii vecilor. Amin[2].

---

[1] Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.

[2] Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic, Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași, 2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.

IPS Bartolomeu Anania - Cuvânt la Nașterea Domnului

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

 

Ieromonah Calnic Berger

 

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?

Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.

Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.

Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.

Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).

Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.

Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.

Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.

Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?

Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

Idei pentru Duminica tuturor Sfinților (Prima Duminică după Rusalii)

 

Idei pentru Duminica tuturor Sfinților (Prima Duminică după Rusalii)

 

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ți-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Și mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30).

 

o   Cea mai importantă Ființă pentru noi este Iisus Hristos. El trebuie să fie în centrul vieții noastre.

o   Este important să-L mărturisim pe Hristos și credința noastră în El.

o   Cuvintele Mântuitorului nu ne îndeamnă la necinstirea celor apropiați, ci la sădirea în suflete lor a învățăturii creștine – să nu ne atașăm egoist de ceea ce avem în această lume. Un proverb spune: „Nu pune carul înaintea boilor”.

o   „Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni” sau „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, Şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Marcu 10, 29-30) – încredere deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu – să nu fim cârtitori. Exemplu, dreptul Iov.

o   La slujba înmormântării spunem: „cu adevărat, toate dulceţile şi măririle vieţii sunt deşertăciune şi stricăciune, pentru că toţi vom pieri, toţi vom muri; împăraţii şi mai-marii, judecătorii şi căpeteniile, bogaţii şi săracii şi toată firea omenească” – totul este trecător.

o   Toți suntem chemați la sfințenie: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

o   Cuvintele: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 2-32) sunt întâlnite în Duminica după înălțarea Sfintei Cruci: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38 și Duminica a III-a din Post și în Evanghelia de vineri din Săptămâna a XXIV după Rusalii: „Dar vă spun: Pe tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului îl va mărturisi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 8-9), dar și la Evanghelia de marți din săptămâna a XXII după Rusalii.

o   „În același context, Iisus își avertizează ucenicii că nu trebuie să se rușineze înaintea oamenilor de prietenia cu El, care nu doar că are o valoare inestimabilă (w. MacDonald, op. cit., p. 245 – n.n. nu am identificat cartea citată), dar prezintă și garanția unei protecții cu totul ieșite din comun. Este și un cuvânt de îmbărbătare în fața multiplelor împotriviri pe care le vom avea din partea lumii, împotriviri care vor merge, nu de puține ori, până la suprimarea vieții, cum s-a și întâmplat cu mulți dintre ucenici. Iisus ne spune că mai mult decât a ucide un trup, și așa destul de firav și perisabil, oamenii nu pot să facă. Cu toate că nu întotdeauna și nici toți vestitorii Evangheliei și-au sfârșit viața din cauza persecuțiilor declanșate de cei potrivnici, se impune să conștientizăm că lucrul cel mai sigur de pe pământ și imposibil de evitat de cineva este tocmai moartea fizică. Și chiar dacă nu mori din cauza vreunui accident, ori a dușmanilor, sunt destui viruși și microbi care te pot măcina și distruge din interior încât, vrând nevrând, tot acolo ajungi, când ți-a venit vremea. Dar este nobil și lăudabil să îți găsești sfârșitul împlinind o lucrare nobilă adică sacrificându-te, dacă se impune, pentru numele lui Dumnezeu ca să-L faci cunoscut lumii. Toți oameni se tem de moarte și de aceea, indiferent de unde și oricând ar veni, pentru toți moartea sosește mereu prea devreme, iar ca unii care nu cunoaștem deloc realitățile de dincolo de granițele acestei vieți, dacă Hristos ne spune să nu ne temem în viață, decât de ceea ce ne desparte de Dumnezeu, apoi să credem în cuvintele Sale, deoarece El ne-a spus și de unde a coborât și știm și unde s-a înălțat, și-L credem pe deplin. El a fost singurul Mesager al cerurilor și de aceea singurul cel mai au autorizat să ne transmită adevărurile de acolo [...] Ca și Evanghelistul Matei, Luca face trimitere la omnisciența și providența lui Dumnezeu care cuprinde toată creația și nici măcar o vrăbiuță, de doar câteva zeci de grame, nu este uitată de El [...]. Așadar, Dacă Dumnezeu știe și protejează pe fiecare făptură (Psalmul 103, 27), cu atât mai mult se va preocupa de oameni, mai ales de cei care împlinesc lucrarea pe care le-o încredințează Fiul Său cel mult iubit. În concluzia acestui verset reținem că Iisus îi asigură pe ucenici și de fapt pe toți lucrătorii misionari din via Sa, că și dacă vor avea cumva de suferit din pricina numelui Său, lucru de altfel imposibil de evitat, în moarte îi așteaptă Părintele Său cu brațele deschise și îi va așeza cu mare bucurie în împărăția Lui”[1].

o   „Aceste cuvinte (versetul despre mărturisire n.n.) ne îndeamnă la a-L mărturisi pe Dumnezeu în și prin viața noastră. Cum putem face acest lucru? Este important ca viața noastră să fie o mărturie a faptului că Iisus Hristos este Mântuitorul nostru și Fiul lui Dumnezeu. viața noastră, în consecință, trebuie să fie a unor buni creștini, fără sincope. Dacă ești tânăr, trebuie să-ți păstrezi sufletul curat, să asculți de părinți, să-ți respecți și să-ți iubești familia. Roagă-te și cere înțelepciune și întărire în credință. Să dorești să te realizezi prin muncă cinstită și să respecți pe cei din jurul tău. Dacă ești adult, mintea să-ți fie – cu adevărat – ca a unui om matur, arătându-te înțelept. Să-ți dorești neîncetat să întemeiezi o familie în care să te simți împlinit, să te știi iubit și apreciat; să te înconjori de copii care-ți vor schimba și împlini viața. Să te spovedești sincer și să participi la slujbele Bisericii. Muncește cinstit, iubește-ți soțul sau soția, crește-ți copiii în respect față de Dumnezeu și de cele sfinte. Dacă ești la vârsta înțelepciunii, poartă-te cu înțelepciune. Să te bucuri de ceea ce ai realizat și de fiecare răsărit de soare. Îndeamnă cu o vorbă bună și blândă și, mai ales, ferește-te să nu fii prilej de sminteală. Privește spre Dumnezeu toată viața ta; și în ziua de ieri, în cea de azi și în cea de mâine. Viața noastră să fie o autentică și vie mărturie a Crucii, a Învierii și a Înălțării. Sfântul Ioan de Kronstadt așa ne învață: «Dumnezeu Se bucură atunci când omul descoperă lucrarea sa în inima lui, fiindcă El este lumina și adevărul»”[2].

o   Toți suntem chemați la propovăduire și la misiune: „Vocația misionară nu este numai individuală, ci și colectivă. Comunitatea liturgică și parohială trebuie să devină de aceea o forță mărturisitoare la nivel local prin calitatea vieții creștine și slujirea semenilor. Dacă preoția slujitoare sau sacramentală are un rol și o responsabilitate specială în misiunea Bisericii, aceasta nu înseamnă că misiunea este rezervată numai clericilor, dimpotrivă, misiunea creștină este o datorie ce decurge din însăși starea de creștin. Toți creștinii sunt chemați să vestească în lume, după darurile și locul lor în Biserică și societate, bunătățile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumină și din moarte la viață ( I Petru 2, 9), ca laudă și mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a făcut. Apostolatul mirenilor este astăzi cu atât mai necesar, cu cât domeniile activității umane sunt tot mai diversificate și mai complexe așa încât există situații în care laicii pot desfășura o activate misionară poate chiar mai eficientă. Mărturia prin calitatea și sfințenia vieții este cel mai eficient mijloc de misiune. Pentru că nimic nu este mai atrăgător și mai convingător decât creștinul, comunitatea sau sfântul, care oferă un exemplu concret de împlinire a sensului vieții și iradiază liniște, pace și iubire”[3].

o   Nu toți trebuie să fim preoți, călugări sau profesori de religie, dar toți trebuie să trăim autentic viața de creștin în domeniile în care activăm (medici, profesori, mecanici, tâmplari etc.).

o   Ce pot să fac eu în locul în care sunt pentru a deveni sfânt? Pentru a duce o viață de sfințenie?

o   „După cuvântul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, creștinul are o responsabilitate nu numai pentru propria mântuire, ci și pentru mântuirea altora și a întregii lumi. Această responsabilitate se concretizează în acel mod de viață la care ne îndeamnă ectenia: „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toți suntem chemați să ne aducem pe noi înșine și pe alții jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu în Iisus Hristos (Romani 12, 1), pentru ca întreaga creație să devină o liturghie cosmică, spre lauda lui Dumnezeu și fericirea creaturii”[4].

o   Fiecare dintre noi are datoria să-și pună în lucrare talanții (darurile) primiți de la Dumnezeu (Matei 25, 14-30). Să nu ne îngropăm talantul și astfel, să-l lăsăm nefolosit.

o   Să fim autentici.

o   Mântuitorul ne face o chemare la fel cum i-a făcut și lui Matei: „Vino după Mine” (Matei 9, 9).

o   „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39) – sunt cuvintele pe care le-a rostit Mântuitorul către cel ce fusese demonizat (cel din ținutul Gerghesenilor) – mărturisire a lui Hristos.

o   Toți creștinii suntem slujitorii lui Hristos alături de diaconi, preoți, episcopi și călugări.

o   Prin Botez cu toții suntem slujitori, robi și ostași ai lui Hristos.

o   Atenție la  Binecuvântările morților: II și III:

„Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu ați mărturisit și ați fost junghiați ca niște miei, fiind mutați la viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică, sfinților; Aceluia cu deadinsul, Mucenicilor, vă rugați, să ne dăruiască dezlegarea datoriilor”.

„Cei ce ați umblat pe calea ce strâmtă și cu chinuri, toți care în viață crucea ca jugul ați luat, și Mie Mi-ați urmat cu credință, veniți de luați darurile, care am gătit vouă, și cununile cerești”.

---

[1] Petre Semen, Meditații la Evangheliile de peste săptămână, ed. Sf. Mina, Iași, 2018, pp 337-338.

[2] Preot Dumitru Păduraru, Evanghelia zilei. Comentarii la pericopele evanghelice de peste an, ediția a II-a – revizuită, ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 301.

[3] Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, pp. 16-17.

[4] Ibidem, p. 17.

IPS Teofan: „De ce venim de Paști la Sfânta Biserică?”

Predica din Vinerea Mare …

IPS Teofan: „În orice stare de Cruce în care se află omul, acolo se află...

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica intrării Domnului în Ierusalim

IPS Teofan: „Nu există demnitate mai mare decât cea de om al lui Dumnezeu”

Vom lua dincolo doar ce strângem în inimă! - Pr. Prof. Daniel Benga (7 i...

Noi vedem în lume Lumina lui Dumnezeu! - Pr. Prof. Daniel Benga (9 ian 2...

Predică la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul - PS Damaschin Dorn...

Predică la Sfântul Ioan Botezătorul(preot Sorin Lungoci)

IPS Bartolomeu Anania Predică la Botezul Domnului

Idei pentru predica din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului, Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou civil - †Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

 

Idei pentru predica

din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului,

Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou civil

†Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

 

 

-        Tăierea-împrejur Mântuitorul arată că a venit să împlinească Legea, să o pună în practică, și în același timp să o plinească, adică să o desăvârșească.

-        Tăierea-împrejur Mântuitorul arată că a venit să împlinească Legea, să o pună în practică, și în același timp să o plinească, adică să o desăvârșească.

-        Taina Botezului este o tăiere-împrejur spirituală care înseamnă a tăia din preocupările noastre toate gândurile rele și toate simțămintele păcătoase.

-        Deci numele complet al Mântuitorului este Iisus – Dumnezeu Mântuitor și Hristos – Unsul lui Dumnezeu.

-        Creștinii păstrează din tradiția veche iudaică punerea numelui noului născut la vârsta de opt zile, „în general nume de sfinți, ca să fie ocrotiți prin rugăciunile lor copilul, dar și pentru a-i avea ca model”.

-        Sfântul Vasile cel Mare este „un păstor înțelept, un teolog profund, dar în același timp un om care ajută foarte mult pe cei săraci”.

-        De la Sf. Vasile cel Mare avem tradiția operei filantropice, a lucrării de caritate a Bisericii, această tradiție de a lega rugăciunea cu fapta cea bună, rugăciunea cu munca.

-        Sf. Vasile a realizat:

·         case pentru primirea străinilor;

·         case pentru bolnavi;

·         case pentru bătrâni;

·         cantine pentru săraci;

·         case pentru tratarea bolnavilor;

·         o leprozerie.

-        Anul nou civil, sărbătoare care derivă de la numele zeului roman Ianus, care era reprezentat cu două fețe, una îndreptată spre trecut și alta spre viitor, Anul Nou fiind un moment de bilanț.

-        Începutul lui ianuarie, „e timpul să ne gândim ce am făcut în trecut și să îndreptăm ceea ce n-a fost bine și să privim spre viitor cu speranță și cu gânduri bune de a săvârși mai multe fapte bune și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu și de semenii noștri”.

Sursa: http://basilica.ro/live-parintele-patriarh-oficiaza-sf-liturghie-in-prima-zi-a-anului/

Predică la Anul Nou - Preot Profesor Ene Braniște

 

Predică la Anul Nou[i]

 

            Prăznuim astăzi zi de întreită sărbătoare!

I.                    În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur

a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).

II.                 În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie Biserica creștină ortodoxă sărbătorește

amintirea Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.

III.              O a treia semnificație a acestei zile este aceea că potrivit unei vechi tradiții,

Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor, întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor, mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână, când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată, binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața noastră.

            Trebuie să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi, accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an din viața noastră.

            Viața noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare, din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt. Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii altora este să trăim mult: „La mulți ani”.

            Bun și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe pământ, ci câte fapte bune am făcut. Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci cum am trăit în lume.

            Au fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire! Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.

            Să ne gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor, bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!

            Căci cu prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea lui Solomon 5, 15).

            Așadar, să năzuim nu numai să trăim mult, ci să trăim și frumos, să viețuim creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an, fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.

            Să nu lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.

             Acum la încheierea anului care s-a dus și la porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile, pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13, 12-14).

            În scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri. O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a lumii.

            Să ne dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim! Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună înțelegere între oameni și popoare.

            Cu astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An. Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea, acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].

---

[i] Text publicat în Glasul Bisericii, XV (1956), 1-2, pp. 13-16.

[ii] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 159-164.