Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta Boboteaza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Boboteaza. Afișați toate postările

joi, 5 ianuarie 2023

Botezul lui Iisus - Ion Bria

 



Botezul lui Iisus

 

 

            Toate Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul lumii.

            Iisus vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia (Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului” (Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și prostituatele (Matei 21, 32).

            Ioan Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.

            Evanghelistul Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr., și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului 28 d.Hr.

            Ioan propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de păcat?” (Ioan 8, 46).

            Una dintre măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el, credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13), cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta, la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin tăierea capului (Marcu 6, 17-29).

            Iisus este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).

            Botezul este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte, trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2; Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.

            După Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1, 39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9, 52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1) și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9, 35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34), în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).

            Din cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).

            După experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului. În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24, 18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16; 13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales, rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage, compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].



[1] Ion Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, București, 1992, pp. 36-39.

marți, 4 ianuarie 2022

IPS Bartolomeu Anania Predică la Botezul Domnului

vineri, 4 ianuarie 2019

Semnificația Bobotezei - IPS Laurențiu Streza




Semnificația Bobotezei[1]

 

 

            IPS Laurențiu Streza

            Cinstirea pe care Biserica o aduce Botezului Domnului se află exprimată într-o formă concentrată în troparul praznicului, un imn de preamărire a Sfintei Treimi: „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; căci glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, mărire Ție”.

            Praznicul acesta are o întreită semnificație. Întâi de toate, la Botezul Domnului, Sfânta Treime Se descoperă pentru prima dată, deplin și vizibil, cât îi este dat omului a cunoaște: Fiul fiind în apa Iordanului, glasul Tatălui din ceruri confirmându-I divinitatea, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel a stat deasupra Lui. Descoperirea Treimii întărește și dă sens tuturor evenimentelor mântuitoare pe care noi le serbăm în cursul unui an bisericesc, adică a tot ceea ce noi prăznuim din lucrarea și din activitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Prin praznicele Bisericii, vedem cum Dumnezeu a rânduit în iconomia mântuirii Întruparea Fiului său, luând trup din Fecioara Maria, prin naștere supranaturală. Pentru mântuirea noastră a ales Dumnezeu lucrări omenești pe care le-a desăvârșit și care au depășit înțelesul minții noastre, dar, în același timp, El S-a coborât la noi, intrând în condiția noastră umană.

            Deci, întâi de toate praznicul acesta are un caracter realist, prezentând un eveniment istoric, confirmat și de faptul că în Țara Sfântă se păstrează, până astăzi, toate aceste mărturii ale sfintei Scripturi și la toate locurile biblice pelerinii se pot închina. Prin prăznuire, noi înțelegem însă ceva mult mai mult decât o comemorare istorică a unui eveniment religios, ceea ce oferă un caracter tainic sărbătorii. Prin comemorarea liturgică a unui eveniment din istoria mântuirii, încununată de Sfânta Liturghie, care cuprinde toate lucrările mântuitoare, prin Hristos, mort și înviat, prezent în mod real, evenimentul este actualizat, iar noi devenim contemporanii lui.

            Perioada celor 14 zile de sărbătorire deosebită, dintre Crăciun și Bobotează se aseamănă cu Săptămâna Luminată prin bucuria prăznuirii, care ridică postul și ajunarea, chiar depășind-o ca lungime. Ea cuprinde cele trei mari praznice de pregătire pentru mântuirea lumii, prin Hristos: Nașterea Domnului, ca venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, Tăierea împrejur, adică asumarea în Trupul Săi și a acelei forme legământului lăsate în legea lui Moise, și Botezul Mântuitorului în apa Iordanului, deși nu avea nevoie pentru Sine de acestea acte. Toate le-a făcut pentru că a luat trupul tuturor oamenilor, a luat sarcina, păcatele omenirii și l-a afundat în apa Iordanului. A primit tăierea împrejur pentru a face pentru noi un nou legământ sfânt prin Taina Sf. Botez.

            A doua semnificație este cea legată de misterul sărbătorii, de tainicul ei, de lucrarea dumnezeiască. Sfântul Ioan Damaschin, un sfânt al Bisericii nedespărțite, amintește opt lucrări deosebite legate de Botez. Le numește el pe toate botez, chiar dacă unele sunt prefigurări ale Botezului. Botezul crești este cel la care fac referire prevestirile Vechiului Testament și el este cel care ne oferă mai presus de toate calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har și mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică.

            Prima lucrare prevestitoare a Botezului a fost potopul, care a omorât păcatul, l-a înecat în apă. În baia Botezului moare și păcatul strămoșesc și sunt iertate și păcatele personale, la cei care se botează mai târziu.

            A doua prevestire este trecerea prin Marea Roșie. Botezul este prevestit prin această minune dumnezeiască, fiind el mai presus de toate, salvarea de către Dumnezeu. Se deschid cerurile pentru noi, nu doar s-a despărțit apa în două pentru ca poporul lui Israel să scape din robia egipteană.

            A treia prefigurare a Botezului a fost Tăierea împrejur. Și-am văzut în întâia zi a anului,, când Mântuitorul, la opt zile, a suferit această lucrare dureroasă în trupul Său, pentru ca legătura pe care o va lăsa în Taina Sfântului Botez să fie legătura directă cu El. prin Botez noi murim și înviem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne naștem din nou la viața în Hristos și primim darurile virtuților teologice.

            A patra prefigurare a Botezului creștin este tocmai botezul lui Ioan, pe care l-a primit și Mântuitorul Hristos.

            Aici ne aflăm astăzi. A intrat Fiul lui Dumnezeu în apă, adică S-a atins Creatorul de creatură, de aceea creatura L-a respectat, s-a înspăimântat și râul Iordanului și-a întors cursul, arătând cât de minunată este această lucrare. De aceea, spunem astăzi în cântarea liturgică că „firea apelor s-a sfințit” prin intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în apa Iordanului. Noi știm că odată cu căderea primilor oameni a căzut și întreaga natură, dar natura căzută a fost ridicată și s-a restabilit legătura cu Creatorul, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Materia însă, repusă la locul ei de către Hristos, a primit doar posibilitatea de a devenit purtătoare de har. Ea este sfințită virtual.

            Iată de ce, prin lucrarea ierurgică pe care am săvârșit-o astăzi, în rânduiala Aghiasmei Mari, apa ca materie a primit har și transmite binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor celor ce o vor gusta, o vor luat sau se vor stropi, sau cu ea se vor binecuvânta casele credincioșilor.

            Al cincilea botez este Botezul creștin.

            Al șaselea este botezul lacrimilor. Dacă noi prin Botezul creștin am primit calitatea de fii ai lui Dumnezeu și de mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sf. Biserică, ne putem menține calitatea aceasta prin Taina Mărturisirii, pentru că botezul nu se mai repetă. Această taina a Bisericii este numită de Sfinți Părinți botezul lacrimilor, botezul pocăinței.

            Mai există încă un botez, care le depășește pe toate și le poate înlocui, este botezul sângelui, adică martirajul. Sfinții care și-au dat viața pentru Hristos au fost trecuți în rândul apropiaților lui Dumnezeu, unii dintre ei chiar fiind nebotezați pentru că, înainte de a primi taina aceasta, ei L-au mărturisit pe Hristos prin propria lor viață.

            Și mai există încă un alt fel de „botez”, la care poate să ajungă cel care pierde rostul vieții acesteia, este focul veșnic.

            Iată, iubiți credincioși, dacă botezul Mântuitorului în Iordan a pregătit botezul creștin, semnificația lui este pe măsură. De aceea, Biserica a adăugat o lucrare practică de împărtășire a harului lui Dumnezeu.

            Deci, ce-am învățat astăzi? Că toate lucrările pe care Dumnezeu le-a săvârșit în lume prin Fiul Său sunt pentru noi, sunt luate din rândul lucrărilor omenești și îndumnezeite, ridicate la cel mai înalt rang. Apoi, lucrarea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o, din punct de vere duhovnicesc, legată de afundarea noastră întreită în apa Sfântului Botez, este o lucrare duhovnicească care ne oferă viața veșnică. Biserica botează pruncii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naște cineva (adică oricine) din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 5). Ne-am născut din apă și din Duh, am primit Taina Ungerii cu Sfântul Mir, îndată după Botez, și apoi Taina Împărtășaniei, ca desăvârșire a celor trei trepte: naștere din viața în Hristos, întărire în viața în Hristos și unire cu Hristos. Și, iată-ne acum împărtășindu-ne la această slujbă dumnezeiască de darurile Duhului Sfânt coborâte peste această materie. Un singur lucru aș vrea să vă mai spun pentru ca să înțelegeți și să prețuiți așa cum se cuvinte materia aceasta sfințită. Noi știm că, în ordinea sfințeniei, mai presus de toate este Sf. Împărtășanie. Ea nu este materie sfințită, ea este o prezență reală a lui Hristos, Trup și Sânge. Noi ne împărtășim în mod real cu Trupul și Sângele Lui, devenind „hristofori”, adică purtători de Hristos. A doua, în ordinea sfințeniei este Aghiasma Mare. Apa, lăsată de Dumnezeu cu finalitatea de a ne întreține viața și a menține curățenia noastră fizică, își schimbă finalitatea prin lucrarea Duhului Sfânt, transformând-o într-o finalitate necesară vieții noastre spirituale. Ne-am rugat ca Duhul Sfânt să vine peste apa aceasta și s-o sfințească, pentru ca ea să devină purtătoare de har spre iertarea păcatelor, spre sănătate trupului și sufletului, spre sfințirea caselor, spre binecuvântarea a tot ceea ce există. Iată că și natura este binecuvântată ca pentru ca noi să putem viețui sub ocrotirea darului Duhului Sfânt. Mai există și Aghiasma Mică, pe care o săvârșim peste an când sfințim câte ceva, dar aceasta își consumă finalitatea, îndată după încheierea lucrării ierurgice. Apa sfințită numită Aghiasma Mare este singura care se păstrează pe tot timpul anului nealterată, pentru că nu își consumă finalitatea, fiind legată și de evenimentul cosmic al coborârii lui Hristos în apa Iordanului. Mai sunt și celelalte materii sfințite, apa botezului, apa la sfințirea bisericii, care și-au schimbat finalitatea pentru un anumit lucru, iar când lucrarea respectivă s-a împlinit, își consumă finalitatea.

            Vă îndemn pe toți să luați și să păstrați apa aceasta în vase potrivite, în vase de sticlă. Consumați-o în timpul anului, luați-o în stare de ajun, înaintea anaforei. Sfințiți cu aghiasmă vasele pe care le folosiți în bucătărie. Mama, în familie, este „preotul” care sfințește totul, pentru că ea păstrează cu multă grijă apa sfințită și o folosește ori de câte ori este nevoie, apoi primiți cu bucurie binecuvântarea aceasta cu apă sfințită, care nu este o rebotezare, ci ne reamintește de botezul pe care l-am primit noi și reactivează în noi credința și darurile Duhului Sfânt, care sunt puse pe trupul nostru ca o pecete care nu se șterge. Harul lui Dumnezeu, însă, nu lucrează împotriva voinței noastre. Să dorim să-l reactivăm, să face, fapte ale credinței și atunci harul Duhului Sfânt va fi lucrător în viața noastră, în familia noastră, în comunitățile din care facem parte, în țara noastră și în toată lumea. Amin[2].



[1] Predică la Botezul Domnului, 2010 (Telegraful Român, nr. 3-4, 2010, p. 1-2).

[2] † Laurențiu Mitropolitul Ardealului, Bucuria de a trăi viața în Hristos. Cuvinte de învățătură 2005-2011, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 59-63. 

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 



[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

miercuri, 7 ianuarie 2015

marți, 6 ianuarie 2015

Imaginea evanghelică a Botezului Domnului - Marius Nedelcu

 


„Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat, slavă Ţie“

Imaginea evanghelică a Botezului Domnului

 

Marius Nedelcu

 

Timp de treizeci de ani, de la naşterea în Betleemul Iudeii şi până la începutul activităţii publice, Domnul Hristos a stat în umbră şi în tăcere. În afară de episodul venirii la templu a Domnului la 12 ani, Evangheliile nu consemnează nimic despre copilăria şi perioada maturizării lui Hristos. Botezul Domnului la Iordan a inaugurat lucrarea publică a Mântuitorului Iisus Hristos. Acest moment misterios reprezintă hotarul de separare a etapei Vechiului Testament de vremea harului care s-a deschis când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit firea apelor şi toată făptura. Cel ce o vreme a fost necunoscut şi tainic acum a ieşit la lumină şi în văzul tuturor.

Vremurile mesianice au fost deschise de predica puternică şi neobosită a Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan boteza în râul Iordan poporul ce venea la dânsul, îndemnându-i să îşi mărturisească păcatele. Predica răscolitoare a lui Ioan i-a adus o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept şi ales de Dumnezeu. Botezătorul mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu. El însuşi mărturisea: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis…“ (Ioan 1, 33). Iar Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu consemnate în Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3,1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele sale profetice: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. 

Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze

Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).

 

Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea Fiului, Duhul Sfânt s-a revărsat continuu peste firea umană a lui Hristos şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a suporta lucrarea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Acest proces de sporire şi întărire a umanităţii lui Hristos, pentru a fi receptacul al harului lui Dumnezeu şi al Însuşi Duhului Sfânt, a atins apogeul la Botez. 

Hristos S-a cufundat în apele Iordanului

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ () şi „bapto“ () de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum ne arată şi „Slava…“ de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la cufundarea Sa totală în râul Iordan. 

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Matei consemnează uimirea Botezătorului: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?“ (Matei 3, 14). Evanghelistul Ioan merge mai departe şi amplifică starea Botezătorului de neînţelegere a ceea ce îi cere Iisus: „Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Si a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El!“ (Ioan 1, 31-32). 

La Matei sunt redate cuvintele Domnului: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15), care arăta caracterul iconomic al Botezului lui Iisus. Prin Botezul la Iordan, Domnul Se smereşte şi Se solidarizează cu oamenirea păcătoasă, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt întreaga făptură se sfinţeşte. Cuvintele „toată dreptatea“ înseamnă legea Vechiului Testament. Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Reprezentarea Botezului Domnului în iconografie

 

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. 

În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. 

Poartă tunică şi himation care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime.

În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. 

Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. 

O componentă esenţială este bolta cerească şi raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 



[1] Marius Nedelcu, „Imaginea evanghelică a Botezului Domnului” în ziarul Lumina, Luni, 6 ianuarie 2014, http://ziarullumina.ro/documentar/imaginea-evanghelica-botezului-domnului.

 

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie - Marius Nedelcu

 



„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit“

(Matei 3, 17)

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie

 

Marius Nedelcu

 

Botezul de la Iordan marchează sfârşitul unei perioade tainice din viaţa Mântuitorului, de la pruncie până la vârsta de 30 de ani, precum şi începutul activităţii Sale publice. Pentru Teologie, momentul Botezului Domnului simbolizează hotarul de separaţie dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, dintre legea veche şi legea harului care a început când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit natura umană, şi prin acesta toată creaţia.

Din Sfânta Scriptură vedem că începutul lucrării lui Mesia a fost prefaţat de predica Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan administra botezul pocăinţei sau botezul spre iertarea păcatelor. Viaţa ascetică şi predicarea pocăinţei i-au adus Înaintemergătorului o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept. Botezătorul mai mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis“ (Ioan 1, 33). Evanghelistul Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele profetice „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13) şi au o valoare simbolică, desemnând vârsta începutului maturităţii unui om. Evenimentul de la Iordan ne arată că Mântuitorul era pregătit să îndeplinească misiunea pentru care a venit în lume. Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a revărsat continuu peste firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a fi suport al lucrării dumnezeieşti pe care o înfăptuia Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Trebuie spus că în teologia ortodoxă se vorbeşte de aspectul teandric al lucrărilor Domnului Hristos în sensul că natura umană era capabilă să săvârşească cele dumnezeieşti, iar natura dumnezeiască lumina şi desăvârşea cele omeneşti lucrate de Hristos. 

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ şi „bapto“ de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum se arată într-o cântare de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului Bobotezei, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la o cufundare în râul Iordan.

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Aparenta contradicţie între starea de curăţie totală şi lipsa de păcat a Domnului şi botezul pocăinţei pe care l-a primit de la Ioan este rezolvată de cuvintele Domnului, care spune Botezătorului:  „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15). Deşi are implicaţii sfinţitoare asupra naturii umane şi creaţiei, Botezul Domnului este un pogorământ din partea lui Dumnezeu, un act de împlinire a legii Vechiului Testament şi solidarizare a Mântuitorului Iisus Hristos cu întreaga umanitate căzută în păcat. 

Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Semnificaţii iconografice

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane, apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. Poartă tunică şi himation, care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime. În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. O componentă esenţială este bolta cerească cu raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 



[1] Marius Nedelcu, „Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie” în ziarul Lumina, Marţi, 6 ianuarie 2015 , http://ziarullumina.ro/documentar/botezul-domnului-scriptura-si-iconografie.

 

marți, 7 ianuarie 2014

Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 



Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].



[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.

 

vineri, 3 ianuarie 2014

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava

 



Boboteaza, în Biserică şi în afara ei

 

 

Sărbătoarea care aminteşte şi reactualizează Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (Boboteaza sau Epifania) este una dintre sărbătorile care ocupă un loc însemnat, atât în viaţa liturgică ortodoxă, cât şi în pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi.

În viaţa liturgică, această sărbătoare ocupă un loc important încă din cele mai vechi timpuri. Documentele care o menţionează şi care o trec în lista sărbătorilor închinate Mântuitorului arată că ea a fost ţinută totdeauna cu mare solemnitate. La frumuseţea, fastul şi solemnitatea acestei sărbători a contribuit în mod deosebit legătura ei foarte strânsă cu sărbătoarea Naşterii Domnului. Până în secolul al IV-lea, sărbătoarea cunoscută sub numele de Epifanie, ţinută pe 6 ianuarie, nu era altceva decât serbarea comună a Naşterii şi botezului Mântuitorului Iisus Hristos.

De asemenea, fastul şi solemnitatea erau amplificate de primirea catehumenilor în biserică, prin Taina Sfântului Botez. Postul din ajunul Bobotezei, în prezent mijloc de pregătire pentru praznicul Botezului Mântuitorului, are la origini postul pe care catehumenii îl ţineau, pregătindu-se pentru propriul botez. Primirea candidaţilor la botez în sânul Bisericii avea loc, de asemenea, la sărbătoarea Naşterii Domnului, la Paşti şi la Rusalii. La aceste sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, imnul „Sfinte Dumnezeule…” este înlocuit cu imnul „Câţi în Hristos v-aţi botezat…”. Botezul fiind legat de aceste sărbători, celebrarea lor anuală devenea pentru fiecare dintre cei botezaţi şi ziua amintirii propriului botez.

Din păcate, în prezent, Taina Botezului se oficiază, în numeroase locuri, în timpul săptămânii, ca o „ceremonie privată”[1], izolată de sfânta Liturghie, pe înserate şi parcă pe ascuns, cu participarea unui număr foarte restrâns de credincioşi. Având în vedre importanţa Botezului în viaţa primitorului, dar şi în viaţa comunităţii, se impune ca tradiţia veche şi autentică a Bisericii să fie restaurată.

Un alt element care sporeşte frumuseţea şi solemnitatea Bobotezei este sfinţirea apei celei mari. În vechime, în ajunul acestei sărbători, într-u cadru mai puţin solemn, avea loc sfinţirea apei pe care preoţii o foloseau la binecuvântarea caselor credincioşilor. În ziua praznicului, la sfârşitul Sfintei Liturghii, se face din nou sfinţirea apei care credincioşii o iau la casele lor spre a o consuma. Sfinţirea apei din ajunul Bobotezei aminteşte de botezul cu care boteza Sfântul Ioan în pustiul Iordanului, iar cea din ziua Bobotezei aminteşte de însuşi botezul Mântuitorului. Agheasma de la Bobotează este numită Agheasmă mare pentru că sfinţirea ei se face printr-o dublă invocare a Duhului Sfânt şi pentru că ea se săvârşeşte în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a sfinţit apele, prin pogorârea şi botezul Său în apele Iordanului[2].

Dar sfinţirea apelor la 6 ianuarie comportă şi alte semnificaţii. Acest eveniment inaugurează o nouă etapă în istoria sfântă a mântuirii, o etapă care reeditează, într-un alt cadru şi într-o altă eră, cea creştină,s tare paradiziacă. Atunci „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra pe apelor” (Facere 1, 2) şi încălzea făptura, dădea viaţă sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, dădea viaţă apelor după chipul găinii care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor[3]. Începând cu botezul Mântuitorului, Duhul lui Dumnezeu Se coboară iarăşi peste făptură şi o înnoieşte, adevăr exprimat şi de imnele liturgice. Un antifon din rânduiala Utreniei duminicilor spune: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte, iarăşi alergând la cea dintâi”[4].

Pogorârea Mântuitorului în apele Iordanului este totodată semnul iubirii Lui faţă de oameni. Din iubire El se solidarizează cu cei împovăraţi de păcate. În Iordan coborau toţi aceia care se simţeau apăsaţi de păcate şi care aşteptă cu nădejde izbăvirea. „Şi ieşeau la el 9La Ioan) tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Hristos se afundă în apele Iordanului, solidarizându-Se cu cei păcătoşi preînchipuind, în apele Iordanului, solidarizarea noastră cu moartea Lui.

În pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi, Boboteaza are, de asemenea, semnificaţii importante şi variate, unele dintre le folositoare, altele nesănătoase.

Mulţimea credincioşilor care participă la sfinţire apei celei mari arată multa lor iubire de sfinţenie şi dorinţă de sfinţire. Biserica se roagă ca ape ce se sfinţeşte să se facă „dar de sfinţenie şi curăţie de păcate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre tot folosul de trebuinţă[5]. Aceste realităţi sunt experimentate de credincioşi şi se reflectă în comportamentul lor faţă de apa sfinţită. Ei o iau în casele lor, consumă din ea în zilele de după bobotează, în zilele de post ş de sărbătoare, o păstrează la loc de cinste, se stropesc atunci când sunt tulburaţi şi au încercări, stropesc casele, vitele, ţarinile, pentru că ea, cu harul şi puterea lui Dumnezeu, este „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pierire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”, iar cei ce se stropesc sau gustă din ea o au „spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă” (din rugăciunea de sfinţire)[6].

Dar în viaţa particulară a credincioşilor, la umbra pietăţii şi spiritualităţii autentice, au apărut tradiţii şi obiceiuri, unele dintre ele cu implicaţii, altele care afectează activităţile cotidiene şi îi derutează în special pe tineri, mai ales atunci când promotorul lor este un credincios în vârstă, care ştie mai bine, pentru că „aşa a prins el de când este”. Nu ne vom referi la toate aceste obiceiuri şi tradiţii, ci doar la unele pe care le întâlnim mai des şi care uneori creează probleme în pastoraţia preoţilor.

Una dintre întrebările adresate frecvent de credincioşii noştri este dacă Agheasma mare poate fi înmulţită sau nu. Ei bine, din capul locului trebuie să spunem că ea poate fi înmulţită. În susţinerea acestei afirmaţii avem argumente istorice, teologice şi practice. În vechime, sfinţirea apei mari se făcea la râuri sau la fântâni. Or, chiar în momentul în care apa se sfinţea, se şi înmulţea. Nimeni nu oprea izvorul ca să izvorască. În al doilea rând, înmulţirea aghesmei nu afectează calitatea ei. Ea nu devine, prin înmulţire, mai puţin sfinţită. Sfinţirea nu se diluează. A considera că prin înmulţire sfinţenia apei ar fi afectată într-u fel sau altul înseamnă a minimaliza lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu se diluează şi nu se divide. El este întreg într-o picătură de apă, ca şi într-o cantitate mai mare, de aceea doar gustăm apa din sfinţită şi nu este necesar să consumăm cantităţi mari pentru a ne sfinţi. În al treilea rând, în trecut ca şi în prezent, în ajunul Bobotezei, preotul vizitează casele credincioşilor şi le binecuvintează stropind cu agheasmă. Este greu de închipuit că în trecut preoţii mergeau prin cetate sau prin sate purtând vase imense cu agheasmă neînmulţită, în cantităţi atât cât să le ajungă pentru toate casele, sau că de atunci şi până acum cineva ar fi făcut aceste lucruri.

Direct legată de aceasta este problema spălării lucrurilor din casă în perioada care urmează praznicului bobotezei. Având în vedere că apa pe care o aducem de la fântână, ca şi cea care ne vine în casă pe conductă, nu mai este apa din apa din fântână sau de la râul unde se făcea sfinţirea apelor altădată, putem să spălăm în orice zi de peste an. Este adevărat că tradiţia pioasă afirmă că în ziua Bobotezei toate apele se sfinţesc, arătând că prin aceasta că Duhul Sfânt revine în sânul creaţiei, însă agheasmă (apă sfinţită) devine doar aceea asupra căreia se face rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt[7]. Un argumente în plus în susţinerea acestui adevăr ar fi acela că chiar cei care susţin că toate apele se sfinţesc nu consumă apă de la fântână sau de la chiuvetă în loc de agheasmă. În plus, atunci când le este sete, indiferent dacă este pe nemâncate sau nu, consumă apă din fântână sau de la robinet, fără să considere că aceasta este Agheasmă mare.

Privitor la timpul în care se consumă Agheasma mare, trebuie să spunem că o rânduială statornică în viaţa credincioşilor noşti sfătuieşte şi îngăduie consumarea ei până în data de 14 ianuarie, zi în care se încheie sărbătoarea Bobotezei. Sărbătorile mari au o înainte-prăznuire, sărbătoarea propriu0zisă şi o după-prăznuire. Înainte de sărbătoarea însăşi şi după sărbătoare, până la încheiere ei (numită „odovanie”), cărţile de cult, pe lângă slujba închinată sfinţilor din zilele respective, conţin şi imne care preamăresc sărbătoarea mare din acel interval de timp. Însă agheasma poate fi consumată şi în celelalte zile de peste an. Pentru aceasta, credinciosul trebuie să-şi întrebe duhovnicul şi să ia binecuvântare în acest sens. Tot cu referire la timpul consumării Aghesmei mari, se pune întrebarea dacă aceasta trebuie să fie înainte sau după anafură. Deşi acest lucru este precizat de preoţi în zilele Bobotezei, accentuăm că totdeauna agheasma (mare sau mică) se ia înainte de anafură, întrucât agheasma este sfinţită prin chemarea şi lucrarea Duhului Sfânt, în timp ce anafura este pâine binecuvântată prin rostirea uni formule de binecuvântare şi prin atingerea ei de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir.

O altă practică întâlnită la preoţi, atunci când vizitează casele credincioşilor în ajunul Bobotezei, stă în legătură cu busuiocul pe care îl foloseşte preotul pentru a stropi. Există în popor credinţa că dacă o fată ia un fir din acel busuioc şi îl pune sub pernă, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, va visa pe cel care îi va fi soţ. În unele zone ale ţării, fetele ţin post negru în ziua de 5 ianuarie, după ce dimineaţa s-au spălat cu apă neîncepută, iar seara, după ce îşi fac rugăciunea, merg la culcare. Se poate sesiza aici un amestec de evlavie şi superstiţie.

Postul din ajunul bobotezei este practicat din vremuri străvechi din motivele arătate mai sus. Rugăciunea este hrana care întăreşte sufletul, şi trupul în timpul postului. Superstiţiile însă adăugate acestor osteneli duhovniceşti nu poartă girul Bisericii. Postul şi rugăciunea urmăresc curăţirea de păcate, sporul duhovnicesc şi întâlnirea cu Dumnezeu. A face aceste osteneli duhovniceşti cu scopul de a şti mai dinainte cum şi cine va fi soţul este o necinstire a lui dumnezeu. Mai mult decât atât, nimeni nu este atât de vrednic încât Dumnezeu să-i descopere ceea ce el îşi doreşte şi nici atât de decăzut şi păcătos (mai cu seamă atunci când realizează păcatul şi se pocăieşte) încât Dumnezeu să nu-i poarte de grijă. Nici firul de busuioc, nici pisica neagră, nici visele etc. nu pot să facă ceva, ci numai Hristos-Domnul, pe Care, la sfârşitul fiecărei slujbe, în rugăciunile Bisericii şi în cele particulare, Îl numim „nădejdea noastră”. Patericul ne dezvăluie faptul că părinţii pustiei nu numai că nu şi-au dorit să aibă descoperiri de la Dumnezeu, ci le-au şi refuzat pe cele pe care le-au avut. Când un avvă a fost întrebat de ce a izgonit pe îngerul care i s-a arătat, el a răspuns: „Dacă vedenia este de la diavol atunci este bine că nu am primit-o, iar dacă este de la Dumnezeu, el ştie de cu nu am voit să o primesc”, smerindu-se şi arătând prin aceasta că nimeni nu este vrednic, indiferent de eforturile şi ostenelile duhovniceşti pe care le face, să primească descoperiri de la Dumnezeu. El Se ascund celor ce scormonesc tainele Sale, dar Se descoperă celor care cu inima înfrântă şi smerită Îi slujesc. Numai în această stare, dublată de profunda şi deplina pocăinţă, psalmistul David a văzut pe cele ascuns şi nearătate ale lui Dumnezeu: „Cele neratate şi cele ascuns ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mei” (Psalmul 50).

Binecuvântările lui Dumnezeu revărsate peste noi prin sărbătoarea Bobotezei, ca de altfel prin toate sărbătorile, daruri menţionate în parte aici, ne arată că evlavia autentică găseşte în sărbători, şi în cultul divin în general, un izvor nesecat şi dătător de viaţă. Evlavia îndoielnică este aceea care se risipeşte în cele neesenţiale, care vrea să-şi tămăduiască setea ocolind izvorul sau adăpându-se din izvorul de apă pictat pe perete, cum spune Părintele Cleopa într-u cuvânt al său[8].



[1] Al. Schmemann, Din apă şi din Duh, trad. De Pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 1992, p.6.

[2] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgică specială, Bucureşti, 1980, p. 459.

[3] Omilia a II-a. Despre „Pământul era nevăzut şi netocmit”, trad. De Pr. D. Fecioru, în „PSB”, EIBMBOR, vol. 17, Bucureşti, 1986, p.92.

[4] Antifonul al doilea de la Utrenia glasului I, în Octoih Mare, ediţia a II-a, Bucureşti, 1975, p. 17.

[5] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 678-679, din cererile speciale ale Ecteniei mari din rânduiala slujbei.

[6] Ibidem, p. 586.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, 1996, pp. 187-188.

[8] Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, „Boboteaza, în Biserică şi în afara ei” în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică, vol. I, col. Episteme, Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 99-104.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină