Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 ianuarie 2019

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].
            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>[16].
            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.
            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]


[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.
[2] Cf. Dan. 3, 22.
[3] Cânt. tin. 34.
[4] Dan. 3, 28.
[5] Cf. Dan. 3, 29.
[6] Ps. 23, 1.
[7] Cf. Evr. 11, 37.
[8] Cf. Iona 1, 15.
[9] Cf. Dan. 3, 21.
[10] Cf. Dan. 6, 17.
[11] Cf. Fapte 7, 58.
[12] Marcu 6, 27.
[13] Iov 1, 21.
[14] Gal. 2,6.
[15] Gal. 1, 10.
[16] Ps. 118, 46.
[17] Cf. Fapte 16, 33.
[18] Cf. Matei 26, 36.
[19] Luca 16, 24.
[20] Înț. Sol. 5, 1.
[21] Is. 51, 7-8.
[22] Luca 7, 34.
[23] Matei 9, 34.
[24] Cf. Fapte 9, 43.
[25] Cf. Fapte 16, 14-15.


[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Râșnov

IMG_5231

TOP 11 Site-uri cu imagini (Wallpaper) - Gratuite

TOP 11 Site-uri cu imagini (Wallpaper) - Gratuite


            Poate ați fost într-o situație în care aveați nevoie de imagini pentru un proiect/video/verste/citate motivaționale/reviste. Imagini care să poată fi utilizate liber, fără drepturi de autor. Vă prezint acum 11 dintre aceste site-uri:
1.      Unsplash
2.      Gratisography
3.      Morguefile
4.      Pixabay
5.      Stockvault
6.      Pexels
7.      Picjumbo
8.      Pikwizard
9.      Rawpixel
10.  Reshot
La următoarea adresă găsiți 35 de astfel de site-uri:

vineri, 25 ianuarie 2019

joi, 24 ianuarie 2019

La fericita Xenia

La fericita Xenia


            Demult, în anul 1985, am plecat cu copiii la Piter, care pe atunci se numea Leningrad. Ne doream foarte mult să ajungem la mormântul fericitei Xenia și, de aceea, am plecat cu tramvaiul spre Cimitirul Smolensk.
           
Un prieten de-al meu, care ne-a găzduit, mi-a spus într-un mod straniu:
‒ Acolo însăși Xenia vă va ajuta să o găsiți!
Era o iarnă aspră, era decembrie și tramvaiul într-atât înghețase, încât scârțâia și trosnea din cauza gerului.
La cimitir era pustiu și sumbru, chiar și biserica era închisă. Am privit neputincioasă pietrele funerare și am înțeles că singuri nu vom putea găsi acel prețios mormânt.
Și, dintr-odată, de undeva a apărut o bătrânică sărmană, gârbovită, într-o haină ponosită, cu un chip bizar: în locul orbitei avea o umflătură de mărimea unui ochi, iar ochiul era plasat pe acea umflătură; cu toate astea, avea o privire blândă și binevoitoare. Și ciudat, deși avea o diformitate evidentă a trupului, bătrânica era binevoitoare, senină, desprinsă parcă din povești.
‒ Ei, oameni buni, o căutați pe fericita Xenia? A întrebat ea. Vreți să ajungeți la ea?
‒ Da, am spus eu, dar nu știu unde se află mormântul ei. Și pe deasupra e frig și se și întunecă.
Ea a încuviințat, mișcându-și capul, în timp ce tremura de frig, și, privindu-mă cu ochiul ei ciudat a zis:
‒ Vă voi duce eu la ea. Doar că mormântul nu poate fi văzut, paraclisul unde este înmormântată este împrejmuit cu un gard înalt. Puteți să stați doar lângă gard și de acolo să vă închinați și să vă rugați. Toți se roagă așa! Ne-a explicat ea, ghidându-ne printre morminte. Vă voi arăta și mormintele preoților care au fost împușcați. I-au îngropat de vii și a gemut pământul deasupra lor. A doua zi de dimineață paznicul cimitirului a văzut cum din pământul înghețat se ridicau raze de lumină către cer. El a înțeles că Domnul a luat sufletele lor în sălașurile cerești, iar acum cununile lor de mucenici strălucesc în văzduh. Vă voi duce și la icoana Mântuitorului pe Care au vrut să-L împuște comuniștii. Bolșevici au tras cu rândul și apoi au lăsat-o aici. Astăzi cei care se închină cu credință se vindecă de boli în mod minunat.
Ne-am apropiat de icoana lucrată în mozaic a Mântuitorului; chipul Lui era, într-adevăr, găurit de gloanțe, ochii erau deteriorați; comuniștii trăseseră fără milă.
‒ Probabil toți cei care au tras au murit cumplit, am spus eu.
‒ În chinuri, a răspuns bătrâna. Însuși Domnul s-a rugat pe cruce pentru cei care nu știu ce fac…
Am stat lângă aceea icoană, ne-am rugat, am cântat troparul mucenicilor în locul unde au fost îngropați preoții de vii și, în sfârșit, ne-am apropiat de paraclisul înconjurat cu gard, pe care erau diferite inscripții și bilețele: „Fericită Xenia, adu-l înapoi pe soțul meu!”; „Fericită Xenia, vindec-o pe scumpa mea fiică!”; „Fericită Xenia, fiul meu luptă în Afganistan, apără-l și îl păzește!”.
Potrivit tradiției, dacă te uitai îndelung spre geamul înalt de sub cupola mare a paraclisului, o puteai vedea chiar pe fericita Xenia, care îi privea pe cei ce veneau la ea. Am privit și noi înspre acea fereastră, ne-am închinat, ne-am rugat în liniște, i-am scris și eu câteva bilețele fericitei Xenia și le-am înfipt în cuiele proeminente ale gardului.
Am mers spre ieșite, până am ajuns în dreptul bisericii, care între timp se deschisese, pentru ca oamenii să intre la vecernie. Ne-am tot uitat după bătrânica noastră, dar nu mai era nicăieri! Nicio urmă. Dispăruse.
‒ Îmi pare rău că nu i-am dat nici măcar un bănuț! Am zis eu. Bătrâna era bolnavă și săracă…
În biserica am întrebat-o pe femeia de la pangar:
‒ Cine este bătrânica aceea care îi conduce pe oameni la mormântul fericitei Xenia? Cea care are un ochi ciudat…
Femeia a dat nedumerită din umeri.
‒ Nu știu cine este…
Prietenul meu care ne găzduise mi-a explicat după aceea:
‒ Crede-mă, așa li se întâmplă celor care vin pentru prima dată la ea; fericita Xenia iese în întâmpinarea lor și îi conduce la mormântul ei. Așa că poți să-ți dai seama și singură cine v-a îndrumat prin Cimitirul Smolensk.
Când am urcat cu copii în tramvai pentru a ne întoarce acasă, i-am întrebat:
‒ Ei, ați înghețat de tot?
‒ Nu, au răspuns ei.
Și drept dovadă și-au scos mănușile și li-au lipit mâinile calde de obrazul meu.
Există o istoriară despre capela fericitei Xenia, pe care bolșevicii au vrut să o ascundă de ochii oamenilor credincioși, împrejmuind-o cu un gard înalt. La un moment dat, interiorul capelei a fost pângărit de un sculptor care executa comenzi pentru monumente funerare. El sculpta și busturi de-ale lui Lenin. Stătea acolo și lucra la acele busturi care apoi erau transportate în orașe, sate, la diverse instituiții, unde erau așezate pe socluri. Dar se pare că Domnul i-a întunecat mintea. Nu poate fi interpretat altfel faptul că sculptorul a fost cuprins deodată de megalomanie și s-a hotărât să sculpteze un bust uriaș a lui Lenin, care nu mai exista. A găsit chiar și un client care dorea să-l cumpere.
Sculptorul a stat acolo multe luni și a lucrat la acel bust uriaș al lui Lenin. Când sculptura a fost în sfârșit gata, clientul a venit însoțit de oamenii lui, ca să o ia.
Dar oricât au încercat să-l scoată din capelă, fie pe ușă, fie pe fereastră, totul a fost în zadar, căci bustul era prea mare. Ca să poată fi scos, trebuia dărâmată capela. Dar fericita Xenia nu a permis așa ceva. Sculptura uriașă a stat acolo câțiva ani, ocupând tot spațiul din interiorul capelei, până când, într-un acces de furie, sculptorul a luat un ciocan și l-a sfărmat în bucați, apoi l-a cărat la gunoi[1].



[1] Olsea Nicoaeva, Focul din cer și alte povestiri, traducere: Svetlana Ceapă, ed. Egumenița, Galați, 2013, pp. 51-55.

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul) - Pr. prof. I. G. Coman


Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 (Sursa icoană:
 http://www.biserica.nl/Imagini/Icoane/026_Sf_Grigorie_Teologul.jpg)

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

Viața. Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf. Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371, este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina. Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea, Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic, care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.
Sf. Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf. Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte în Cuvântări, Poeme și Scrisori.
Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică, împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5) Cuvântări ocazionale.
1.             Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere; două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului și a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii, aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.
2.             Cuvântări – Panegirice în cinstea sfinților; a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.
3.             Cuvântări – Necrologuri în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf. Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică: modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.
4.             Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri luate de împăratul apostat.
5.             Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă (P.G. 35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.
Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini în două cărți: 1. Poeme teologice în două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre viața sa, în 1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.
            Scrisorile Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie, 2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51 P.G. 37, 105, 108).
Testamentul Sf. Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată în folosul săracilor.
Doctrina Sf. Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.
Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol. 17).
Grigorie e clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).
În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea Persoanei în Hristos.  Acesta S-a golit de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.
În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6) al focului în viața cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.
Sf. Grigorie e un mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.
Caracterizare. Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.
Sf. Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.
Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf. Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele accesibile credinței și rațiunii umane.
Sf. Grigorie a influențat mult teologie contemporană și ulterioară.
Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței. El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).
Sf. Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau circula mai ușor.
Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de Aur și pentru Carte de pastorație al Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.
Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori, dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.
Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur[1].




[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999, pp. 120-124.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină