Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

marți, 30 octombrie 2018

Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair) IPS Teofan Savu (2018)


Idei pentru predica
din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh
(Învierea fiicei lui Iair)
IPS Teofan Savu (2018)

o   Mergem mulți la biserică, mulți ne închinăm la sfintele icoane, ne împărtășim cu Sfintele Taine, mulți zicem că avem o viață creștinească adevărată dar nouă nu ni se împlinesc cererile. De ce aceasta? Pentru că nu avem credința cea puternică a femeii din Evanghelie și a mai-marelui sinagogii.
o   Nu primim întotdeauna răspuns la cererile noastre pentru că nu ne încredințăm așa cum s-a încredințat mai-marele sinagogii puterii celei tămăduitoare și mântuitoare a Domnului Hristos.
o   Dacă cu onestitate am cerceta adâncul ființei noastre, acolo nu l-am descoperi pe Dumnezeu. Am descoperi ambițiile noastre, ne-am descoperi pe noi înșine care ocupăm tot locul preocupării noastre.
o   Dumnezeu nu mai are unde să-și plece capul în adâncul ființei noastre.
o   Viața noastră creștină depinde de credința pe care o avem, sau pe care nu o avem.
o   De fapt întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât o istorie a credinței. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, pe Domnul Iisus Hristos ca să aducă lumea de la rătăcirea închinării la idoli la credința cea adevărată, de la stăpânirea lui satan, la împărăția iubirii lui Dumnezeu.
o   „Doamne, dă-ne mai multă credință!”, rostesc Apostolii, „Cred Doamne, ajută necredinței mele”, rostește sutașul din Evanghelie.
o   Credința cea vie, credința cea adevărată, lucrătoare în iubire și în fapte bune, aceasta este credința care ne mântuie, nu formalisme, rutină, superstiții, fundamentalisme sau atitudini de suprafață.
o   Totul, așadar, depinde de credință.
o   Și mai presus de toate, credința cea adevărată se arată în deschiderea omului spre înviere, spre taina învierii de care depind toate.cf. Sf. Ap. Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15:14).


duminică, 28 octombrie 2018

Hrab Alexandru - Predică la Denia Acatistului Bunei Vestiri, 2017

Predică la Învierea Domnului (III) Preot profesor Grigore Cristescu

Predică la Învierea Domnului[1]
III
Preot profesor Grigore Cristescu




            Ramurile de finic care fluturau în mâinile mulțimilor fremătătoare de entuziasm, din ziua Stâlpărilor, s-au prefăcut în câteva zile în cruce înfiptă pe culmea Golgotei, purtată de o mulțime înveninată de ură, pentru un supliciu absurd, iar la urmă, în armă nebiruită pentru o biruință legitimă și multimilenară. Înviase Lazăr coborât în mormânt de patru zile și lumea aplauda o minune! Trebuia și Hristos să coboare în mormânt trei zile pentru ca lumea să trăiască ea însăși minunea, pe care o aplaudase.
            Hristos își primește crucea în cel mai cumplit decor. Se născuse în preajma „dobitoacelor” și murea scuipat și pălmuit de oameni. Petru e victima unei groaznice și neașteptate căderi. Încearcă îndată reabilitarea prin lacrimi de pocăință. Hristos urcă sfărâmat de povara izbăvitoare în tovărășia mișcătoare a lui Simon Cirineul, drumul stâncos și sfâșietor al calvarului spre locul execuției triumfale. Piroanele se înfig în mâinile darnice de binecuvântări milostive și sulița controlului militar se răsucește în inima zvâcnitoare plină de iubire. Inscripția sumară a celor patru inițiale garantează publicitatea pentru cele trei națiuni prezente în administrația severă a Imperiului. Sigiliul precauției și străjerii autorității guvernamentale încearcă să prevină o falsificare istorică, pe care autorii tuturor falsificărilor morale o atribuie intenției ucenicilor Aceluia care venise în lume pentru adeverirea și propovăduirea Adevărului.
            Trei zile Baraba prăznuiește cu semenii lui o izbândă iluzorie. Trei zile discipolii intimidați plâng o durere sinceră. În zorii celei de-a treia zi, izbânda unora se preface în înfrângere și durerea altora, în izbândă. Conștiința lumii e chemată să trăiască o nouă experiență morală. Sunt aproape 2000 de dimineți radioase, milioane și milioane de ochi s-au deschis vioi și dornici asupra minunilor vieții. Succesiunea numelui de creștin a fost normală. Transmiterea valorilor morale ale creștinismului însă e discontinuă. Un zig-zag înspăimântător caracterizează viața sufletească a omenirii.
            Din Evanghelie propovăduită prin jertfă și trăit profund de suflet, azi nu pare a mai fi rămas decât o reminiscență pioasă care subzistă prin acea indulgență și concesie pe care o ai întotdeauna față de lucrurile vechi și inofensive.
            Creștinul de azi e un tip care nu-ți îngăduie nici pe departe să ghicești legitimarea titulaturii lui, căci, în viața lui nu surprinzi un moment de conștiință creștină și de vie experiență evanghelică. Creștinuleste în majoritatea cazurilor un pseudonim în spatele căruia citești foarte ușor păgân: de pildă pregătirile pentru sărbătoarea cea mare a Învierii în cuprinsul țării noastre. Gospodăriile se primesc și se restaurează. Clopotele bisericilor dau semnalul slujbelor cucernice din amurg. Creștinii se bucură de rânduiala pusă în cuprinsul caselor lor, sunt mândri de noutatea veșmintelor lor și grăbiți să asiste la tradiționalul „film liturgic”, mânați de o deprindere irezistibilă. Preoții slujesc „instinctului religios” al poporului nostru și uită aproape sistematic să slujească conștiinței lui creștine. Iar Hristos sângerează pe cruce ca să aducă rânduială în sufletul nostru, fiori de noutate în conștiințele noastre și lumină de renaștere.
            Doar câteva suflete de apostol mai râvnesc la bucuria care se dobândește prin jertfă și se străduiesc să dea consistență numelui de creștin. Dar și ele sunt timide și de atâtea ori vinovate de concesii față de metehnele veacului.
            O, Mântuitorule! Tu ai murit pentru noi, ca să ne dezvinovățești, iar noi murim ca să îmbelșugăm vina. Tu ai înviat ca să despici un mugur de speranță în sufletul nostru, iar noi nu visăm decât nimiciriiremediabile și perene. Nici în anul acesta noi nu Te însoțim pe drumul morții și nici nu Te însoțim pe drumul morții și nici nu Te căutăm pe drumul biruinței. Ștreangul lui Iuda ne e mai convenabil decât Crucea și mormântul pecetluit, mai comod decât Învierea. De aceea iubirea noastră e atât de slabă, bucuria noastră superficială, iar renașterea noastră, problematică. Dar, până la judecata divină să ne salutăm cu aceeași speranță ca și până acum: „Hristos a înviat”! Amin![2].





[1] Text publicat în vol. Vino și vezi (Meditații), Tipografia Dacia Traiană, Sibiu, 1929, pp. 186-189.M
[2] Preot profesor Grigore Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp. 27-29.
         

IPS Bartolomeu Anania - Predica la Duminica Fiului risipitor

Predică la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul - prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin



Predică la Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizații din ținutul Gadarei: Matei 8, 28-43)


Predică la Duminica a V-a după Rusalii[1]
(Vindecarea celor doi demonizații din ținutul Gadarei: Matei 8, 28-43)

            Se făcuse liniște, vântul certat se potolise iar valurile se plecaseră îmblânzite sub poruncă. Primejdia viforului trecuse. Unde line înfiorau pânza albastră a Mării Tiberiadei. Din slavi se cernea lumina fragedă a dimineții.
            Pe fețele ucenicilor își lăsase urma adâncă spaima încercată în puterea nopții. O mare nedumerire le pironise privirile: „Cine este Acesta că și vântuirile și marea ascultă de El?” (Matei 8, 27).
            De ce L-au deșteptat atunci când nu-I știau puterea? De ce i-a întrebat El: „unde este credința voastră”? Priveau acum unii la alții covârșiți de amintirea furtunii, de mustrarea necredinței, de puterea domolitoare a Domnului și de adâncile nedeslușiri ale sufletului lor. Neputința se frământă și țipă, se înspăimântă și încremenește; ea izvorăște din slăbiciunea trupului și sporește din nedestoinicia duhului; adevărată putere, augustă și stăpânitoare, e senină, ea crește din spirit și biruiește prin el. ce înfiorător contrast spiritual între somnul ușor al Mântuitorului și între zvârcolirea neputincioasă a apostolilor!
            Ne-au trezit și pe noi atâtea primejdii care ne bântuie viața în acest veac ca să chemăm în ajutor pe Hristos? Ne-am dovedit noi neputința noastră personală ca ucenicii din acea noapte de groază și este numele Domnului cel dintâi pe care-l strigăm în toiul deznădejdilor noastre? Are Hristos un loc de odihnă în viața noastră, ca să fim aproape de El când vine furios păcatul lacom în jurul nostru?
            Purtată ca în zbor, legănată în dulcile dezmierdări ale apei, luntre aleargă spre țărm și se oprește la malul din față. Popasul pe coasta mării după o noapte de nesiguranță descleștează trupurile și umple de mulțumire inimile cuprinse de frică. Părăsesc corabia și pornesc încrezători în pământul gadarenilor. Galilea rămase de cealaltă parte, tânjind de dorul minunilor săvârșite pe plaiurile ei. Îl urmau cu recunoștință sluga sutașului, văduva din Nain cu fiul ei drag, femeia cea întinată de grele păcate și-L așteaptă iubitoare Maica Sa care nu putuse grăi din pricina mulțimii ce sorbea de pe buzele Fiului Sau înțelesul adânc al parabolei semănătorului. Ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul plecaseră de mult spre Iordan și poate în aceea clipă povesteau prorocului pustnic că „orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește” (Luca 7, 22). Epopeea mesianică începuse divină și mântuitoare în lume.
            Mântuitorul zărea urcând spre cer culmea Taborului. La poalele lui se întindea mănoasă câmpia Ezdrelonlui de pe lanurile căreia smulseseră ucenicii spice grele de rod. Îl așteptat acolo sfărâmat de chinuri nespuse un tânăr, privegheat de iubirea îndurerată a tatălui său. Adâncit în această vedenie, Mântuitorul Își simțea inima înecată de nesfârșită milă.
            Dar iată! Răcnete de fiară sfâșie văzduhul. Erau doi oameni. Altă pradă a suferinței fără izbăvire. Goi și murdari și jupuiți de stâncile mormintelor în care-și dormeau somnul fără mângâiere și fără pace, cu priviri pierdute în neștire, se culcă în pulberea drumul și plângeau: „Ce ai cu noi, Iisus, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? (Matei 8, 29).
            Vai de câte ori nu strigăm și noi Mântuitorului: „nu ne munci!” El vrea să ne tămăduiască și noi socotim aceasta chin. Într-adevăr, e mare luptă pentru noi până alungăm atâtea diabolice înclinări și patimi; dar fără această operație dureroasă, prin care se alungă duhul netrebnic din noi, nu ne mai venim în firi niciodată.
            Mântuitorul nu întârzie mult în fața suferinței omenești. Cum vine în atingere cu ea îi poruncește supunere și o expulzează din ființa noastră. Dar trebuie să-L căutăm pe Hristos ca să scăpăm de ea. Oricât de veche și iremediabilă ar fi și ar părea, El poruncește duhului să iasă și, oricât de mult L-am ruga să ne cruțe durerea intervenției Sale izbăvitoare, El nu ne ascultă până ce nu ne-am salvat definitiv, pentru că știe că după aceea ne vom așeza întregi la minte și renăscuți la picioarele Lui.
            Ce tristă icoană ne întâmpină adesea în lume: „oameni în lanțuri și obezi” (Luca 8, 29). Uitați-vă bine, nu sunteți din ceata lor? Sunt lanțuri și obezi care nu se văd și care nu fac zgomot. Căci sunt robii care nu se folosesc de cătușe de fier, nici de butuci. Sunt robii lăuntrice mai strivitoare decât cele ce se strâng și se închid cu verigi. Nu le cunoașteți? „Legiune” (Luca 8, 30) le este numele! Cu fiecare zi le crește numărul, cu fiecare păcat le crește puterea. Numai Hristos ne poate elibera din ele. Sunt însă și legături pe care trebuie să le păstrăm; în ele sunt prizoniere instinctele noastre inferioare. Când le sfărâmăm pe acestea suntem goniți de diavol prin pustie, pustiind lumea. Mântuitorul dezleagă sufletele din lanțuri și ne scapă din robie sufletul omenesc. Sufletelor omorâte de păcat în cetatea morților le este sortit să pribegească, goale și deznădăjduite.
            Iar demonii Îl rugau zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de proci” (Matei 8, 31). În ei ne vom simți mai bine decât în mare. Nu se deosebesc prea mult de omul din care ne-ai scos. Izbutisem să-l facem întru toate asemenea lor. „iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și iată, toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă” (Matei 8, 32). Din câți porci, însă, au iești demonii până acum în voie și au intrat în oameni făcându-i să se arunce în mare, adică în păcat și în moarte, fără ca oamenii să-și dea seama că în viața lor dictează duhul scăpat din porci! O! Demonii aceștia din porci și din oameni nu sunt aceiași? Desigur! Dar ce deznădăjduitoare identificare! Acum a scăpat un om și un frate pe care oamenii îl uitaseră, îl ocoleau și-l temeau, un om pe care-l lăsaseră pe mâna demonilor, singur.
            Au câștigat un om mântuit de Dumnezeu, învrednicindu-se astfel ca în patria lor să se săvârșească o minune de care și ei au trebuință și care se va realiza cândva prin propovăduirea și pilda îndrăcitului izbăvit: „Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații” (Matei 8, 33).
            Voi v-ați temut, iar El propovăduiește! De teama aceasta nu vă veți elibera decât prin propovăduirea Lui. El va fi misionarul vostru. Și El vă va spune că în „creșterea porcilor” Voi v-ați aflat un tragi ideal. E acesta oare un ideal? El vă va striga ca o lume fără Dumnezeu pregătește un teren prielnic și comod tuturor duhurilor rele în viața oamenilor. Un suflet omenesc are mai mult preț decât toate turmele de proci la un loc și decât toate bogățiile lumii întregi. Idolatria materială săvârșește această odioasă metamorfoză ca duhul din porci să treacă în oameni și să-i desfigureze pentru vecie, animalizându-i.
            Ne jertfim bunurile noastre materiale ca să realizăm în proporții universale și azi, dumnezeiasca scenă: omenirea îmbrăcată și întreagă la minte șezând lângă picioarele lui Iisus. Nu v-ați săturat de goliciunea și barbaria ei? De urletele și zvârcolirile ei? De lanțurile și de pribegia ei prin atâtea morminte ale lumii? De ce parte treceți? Alături de gadarenii speriați de minune, deprimați de paguba materială care „L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34), sau alături de bărbatul tămăduit de Iisus care-L „ruga să fie cu dânsul”? Sunteți voi avocații celor în păcat sau avocații sufletelor mântuite? A cui cauză o pledați? Trebuie să răspundeți neapărat! E urgent! Cum vă simți mai bine? Nu șovăiți! Momentul e destul de solemn!
            Cultura, civilizația și mai presus de toate mântuirea spirituală a lumii stau în cumpăna hotărârii voastre eroice și categorice. Lăsați pe mamona să-și stăpânească în pace produsele lui meschine? Apropiați-vă de Hristos, spuneți-vă voii Lui și toate duhurile rele vor fugi năuce din viața voastră. Întorcându-vă la casele voastre și la chemările vieți voastre, propovăduiți renașterea prin Iisus Hristos, singura posibilitate de renaștere a omenirii și singura perspectivă de înfrângere a idolilor ei.
            Cercetează, Doamne, mai des orașele și satele țării noastre! Trezește-ne, Doamne, pe noi mai întâi. De ne înghit valurile, pe cine mai au în lume îndrăciții torturați ai Gadarei universale? Nouă ne-ai dat doar puterea de a goni duhurile necurate din omenire! Auzi-ne, Doamne, degrabă! Amin![2]
A se citi și:



[1]Text publicat în vol. Vino și vezi (Meditații), Tipografia Dacia Traiană, Sibiu, 1929, pp. 114-121.
[2]Preot profesor Grigorie Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp. 108-112.

Părintele Galeriu - Despre Sfânta Maria Egipteanca

Predica PS Timotei - Canonul Sfântului Andrei Criteanul, 2018 (A treia parte)


IPS Bartolomeu Anania - Predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți


Introducere în omiletică-Preot Lect Dr. Vasile Gordon


omiletica

Întrebarea 77 Le este îngăduit predicatorilor mireni să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?


Întrebarea 77
Le este îngăduit predicatorilor mireni
să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?
           Predicatorului mirean care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în biserică socotesc nu numai că i se îngăduie, dar i se impune să poarte rasa în timpul predicii dumnezeiești.
           Dacă se înveșmântează cu haina aceasta psalții și paraclisierii, care săvârșesc în biserică lucrări mai mici, cu mult mai mult cel care, împreună cu preotul liturghisitor, împlinește slujirea sfântă în adunarea creștină, adică vestirea voii lui Dumnezeu, această demnitate profetică a Domnului.
           Astfel, înfățișarea lui devine serioasă, plină de respect și potrivită cu înalta lucrare pe care o săvârșește. Înveșmântarea vorbitorului cu haina sfântă, arată în mod expresiv că predicatorul nu vorbește de la sine, nici nu-și propovăduiește învățăturile proprii, ci este organul Bisericii, care, la porunca și cu voia episcopului, învață poporul și tâlcuiește cuvântul lui Dumnezeu, slujind astfel, după apostolul Pavel, Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16)[1].


[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., p. 144.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină