Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.

joi, 1 februarie 2018

Invidia (La Duminica a treizeci și patra după Rusalii) - Pr. Dumitru Belu

În urma întâlnirii profesorilor de omiletică din Patriarhia Română și a deciziilor luate la această întâlnire, vezi aici, am hotărât să public mai multe predici. De aceea, continui cu predica la Duminica a treizeci și patra după Rusalii. Dacă vă interesează capitolul de predici, puteți urmări aceste linkuri.


Idei din predică:
o   Se cuvine să observăm că nu orice neplăcere, nu orice nemulțumire pe care o încercăm când ne comparăm cu alții poate fi numită invidie. Un asemenea sentiment este legitim, este chiar de dorit și valorificat corect în sensul unei mai bune pregătiri, al unei mai perseverente încordări în scopul depășirii inferiorității proprii, pe de o altă parte, și al apropierii de nivelul celuilalt, pe de alta. Despre invidie nu putem vorbi decât acolo unde meritul, succesul, binele, numele bun, ascendența aproapelui sunt văzute ca un rău, ca o injustiție și ca o anulare a meritului personal.
o   Credinciosul ce-și invidiază semenul pentru calitățile lui dă în fond expresie unei porniri contra Creatorului. Dumnezeu distribuie cui vrea și cum vrea darurile și harurile Sale. El dă unuia cinci talanți, altuia doi, altuia unul. Nu dă la toți în mod egal, dar nu lasă pe nimeni cu mâna goală. Dăruiește la toți după buna găsire cu cale a bunătății Sale și după posibilitățile de primire ale fiecăruia.
o   A cârti că nu ești înzestrat cu geniu, că nu ai un mare talent, că nu ai inteligența incisivă a cutărui învățat, că nu ai puterea creatoare a uni vestit pictor, sculptor sau poet înseamnă, în ultimă analiză a te ridica contra supremului dispensator care e Dumnezeu.
o   Pizmărețul rupe comuniunea cu Dumnezeu, desființează dragostea față de semeni, anulează iubirea creștină față de sine. Drama invidiosului este drama izolării de izvoarele vieții și a închiderii într-o solitudine în care stăpână e ura și demonismul distructiv.
o   Nu suntem toți egali în ce privește dotația, nu suntem cu toții egal pregătiți, nu ocupăm cu toții posturi egal de înalte și de egală răspundere, dar fiecare din noi e necesar comunității. Încât distanțele dintre noi se cuvine să trezească emulația dar nu invidia.
o   E necesar apoi ca în lupta contra invidiei să ne întărim încrederea în noi înșine. O inventariere în fața lui Dumnezeu a aptitudinilor de care dispunem ne va arăta că nu avem motive temeinice de îndoială cu privire la posibilitățile noastre de dezvoltare și realizare. Se poate să nu fim înzestrați cu cinci talanți, dar doi și în orice caz unul, tot vom avea. Și atunci e mult mai sănătos ca în loc să ne pierdem vremea invidiind și luptând contra celui cu cinci talanți, să muncim pentru înmulțirea și valorificarea propriului nostru talant.
o   Invidia dă o direcție negativă puterilor proprii. În loc să ne dezvoltăm și să ne valorificăm energia în direcția unei activități creatoare, ne-o folosim în mânie și ură și uneltiri împotriva celuilalt.
o   Invidia slăbește încrederea între oameni și promovează neînțelegerea și disensiunea.
o   Invidia desființează dragostea față de Dumnezeu și față de semeni. Iar credinciosul care distruge comuniunea dintre oameni face nu lucrul lui Dumnezeu, ci lucrul diavolului.
o   Cuvine-se deci, să ne ferim ca de foc, de invidie. Să ne ferim de clevetire, de defăimare, de batjocură, fapte prin care se manifestă invidia. Să ne păzim de a formula bănuieli nedrepte, de a trece cu vederea sau de a minimaliza meritele, succesele, calitățile semenilor.
o   Prețuind după cuviință aptitudinile proprii să nu ezităm a le prețui și recunoaște pe ale celorlalți, nu numai când sunt mai mici sau egale cu ale noastre, ci și atunci când le depășesc.
o   Să nu punem piedici nimănui când vrea să se ridice. Dimpotrivă să-l încurajăm, să-l îmbărbătăm. Să-l îmbărbătăm chiar atunci când, mai bine înzestrat și mai bine pregătit decât noi e pe cale să se ridice mult mai sus decât noi.
o   Luptând să ne ridicăm pe noi, să avem în același timp smerenia și curajul de a ajuta cu dragoste pe frații care ne întrec sub raportul capacității și înfăptuirilor.
o   Să ne lăsăm sufletul călăuzit de dragoste, deplin încredințați de adevărul împărtășit nouă de Apostolul care zice: „dragostea nu știe de pizmă” (I Cor. 13, 4)

Invidia

Viața nici unuia dintre cei doi fii din parabola citită azi nu se desfășoară în chip rectiliniu (Lc. 15, 11-32).
Viața nici unuia nu rămâne pe un singur plan în mișcarea și manifestarea ei.
Atât la unul cât și la celălalt pozitivul alternează cu negativul, lumina cu întunericul, binele cu răul. Cu deosebirea că la fiul cel mic partea de lumină urmează părții de întuneric, în timp ce la fiul cel mare mai întâi iese în evidență elementul pozitiv și apoi cel negativ.
După o experiență tristă, dureroasă, fiul cel mic izbutește să se sustragă prăbușirii totale, se căiește și se întoarce acasă, reîncadrându-se în severa, dar sănătoasa disciplină a ordinii și muncii domestice.
Fratele cel mare [NU] cedează tendinței spre aventură. Nu întoarce spatele tatălui, ci-i rămâne ascultător participând la grijile și răspunderile legate de viața în cadrul familiei. Dar la întoarcerea fratelui plecat, în loc să se bucure, se lasă cuprins de mânie și indignare.
La bucuria tatălui care-și vede salvat fiul cel mic, fiul cel mare răspunde cu încruntare, cârtire și revoltă. Nu numai ca nu merge să-și îmbrățișeze fratele, nu numai că nu se asociază bucuriei tatălui, dar dimpotrivă, îndrăznește să-l tragă oarecum la răspundere atrăgându-i atenția că dacă în cadrul familiei este cineva care să merite un ospăț de cinstire, acela este el, fiul cel mare, nu cel care abandonându-se viciului și-a petrecut atâția ani din viață în acte de rușine și înjosire.
La prima vedere atitudinea fiului celui mare pare deplin corectă. În realitate însă este numai parțial corectă. În adevăr rămânerea în ascultare față de tatăl său și respectarea disciplinei domestice constituie un lucru meritoriu. Însă, reacția lui, a fratelui celui mare, față de primirea cu onoruri a fratelui celui mic ne obligă să admitem că sentimentul corectitudinii sale e alterat profund de acel virus moral care se cheamă invidie.
Invidia este atitudinea caracterizată prin părerea de rău, prin întristarea față de fericirea semenului, față de succesele și meritele lui pe de o parte; pe de alta e bucuria pentru necazurile, neizbânzile, suferințele și nenorocirile lui.
Invidiosul este un om care în loc să se bucure de binele celuilalt se întristează adânc. Se întristează, se agită și se frământă cu gândul, imaginând tot felul de planuri cum ar putea să-i anuleze succesele, să-i toarne otravă în bucurii, să-i întunece însușirile cele bune, sau cel puțin să i le minimalizeze.
Invidia nu e numai o stare sentimentală, o vibrație emoțională, trecătoare ci, acolo, unde s-a instalat, ea se manifestă ca o orientare potrivnică semenului căruia-i merg toate în plin, e o orientare care angajează și gândirea și inima și voința subiectului respectiv.
Invidiosul consideră succesul, binele celuilalt ca o vătămare, ca o jignire la adresa persoanei proprii, ca o înjosire a se nemeritată. Succesele, virtuțile, meritele celuilalt sunt apreciate de către invidios drept cauză a insuccesului său personal. Cinstea, evidențierea, prețuirea celuilalt sunt interpretate de către invidios ca izvor al anonimatului propriu, al faptului de a fi trecut cu vederea, de a nu fi pus în frunte.
Mai mult. Uneori însăși existența fizică a semenului pizmuit e privită ca o piedică și ca o apărare, ca o înăbușire a propriei existențe.
Textele biblice vorbesc de repetate ori despre invidie. Firește, vorbesc cu dezaprobare. Cu dezaprobare directă sau indirectă. De pildă, Scriptura pune fierul roșu pe fapta diavolului care invidiind mereu starea de puritate a primilor oameni, nu s-a lăsat până ce nu i-a determinat să consimtă la alunecare, la călcarea pruncii dumnezeiești. Scriptura vorbește despre Cain care din invidie nu se dă înapoi să-și ucidă propriul frate.
Într-o situație vecină cu a lui Cain au fost fii lui  Iacob, care din invidie au pricinuit grele suferințe fratelui lor, Iosif.
Aceeași Carte Sfântă ne descrie lumina neplăcută în care se așază acei ucenici ai lui Ioan, care din invidie Îl acuzau pe Mântuitorul că prin activitatea Lui, împuținează popularitatea Botezătorului. În Parabola despre lucrătorii viei, Iisus dezaprobă purtarea celor ce din invidie cârteau împotriva generozității stăpânului care plătise celor ce lucraseră numai câte un ceas tot atât cât și celor ce lucraseră mai multe ceasuri. Și chiar din Parabola citită astăzi se vede cum Mântuitorul dezaprobă indirect atitudinea plină de invidie a fiului celui mare, determinată de bucuria și cinstea cu care tatăl primește pe fiul întors din rătăcire.
În ce constă răutatea invidiei?
A cârti că nu ești înzestrat cu geniu, că nu ai un mare talent, că nu ai inteligența incisivă a cutărui învățat, că nu ai puterea creatoare a uni vestit pictor, sculptor sau poet înseamnă, în ultimă analiză a te ridica contra supremului dispensator care e Dumnezeu.
Invidia este apoi o atitudine orientată și împotriva aproapelui. Ea vitriolează numele bun al acestuia. Îi atinge demnitatea. Îi amărăște bucuria de viață. Îl silește să-și consume în apărare o parte din energia pe care ar trebuie s-o investească în muncă creatoare. Inițiază și adâncește un proces de erodare a ființei lui morale prin calomnii și deformări, prin ironii și batjocuri.
Purtarea față de aproapele trebuie să fie guvernată de dreptate.
În purtarea invidiosului față de semenul invidiat dreptatea va suferi înfrângere după înfrângere. Pizmărețul va căuta pe toate căile să-l apese pe cel pizmuit, să-l împingă la margine, să-i împiedice pregătirea, înaintarea, cinstirea.
Invidiosul va promova disensiunile, ura și neînțelegerile în jurul celui invidiat și va înteți mereu împotriva lui neîncrederea și suspiciunile. Iar când va socoti că singurul mijloc, care i l-ar putea înlătura din cale ar fi suprimarea lui fizică, invidiosul nu va ezita să săvârșească și asemenea nelegiuire. Cum a făcut, de pildă, Cain cu fratele său, Abel.
Invidia poate duce nu numai la uciderea morală a semenului, dar și la suprimarea lui fizică.
Invidia e păcat contra persoanei aproapelui, însă e un păcat chiar și contra propriei persoane.
Invidiosul e propriul său călău. El e mereu cu ochii asupra celuilalt. Nu-și găsește liniște, nici alinare atât timp cât celălalt prosperă și înaintează sub propriile sale priviri. E obsedat de gândul nu cum l-ar putea imita și ajunge din urmă, ci cum l-ar putea luxa și zdrobi. E mereu în căutare de mijloace distructive. E mereu în stare de pândă și conspirație.
Invidiosul lasă pe plan secundar partea cea bună din ființa sa și-și exaltă până la patologic partea cea rea. El se consumă în propria sa ură, viclenie și răutate. Asupra lui planează amenințătoare pedeapsa lui Dumnezeu care e împotriva nu numai a celor mândri, ci și a celor pizmăreți.
Invidiosul e înfierat de semenii credincioși și cinstiți care nu pot răbda prea multă vreme întrei un asemenea exemplar negativ.
E mustrat apoi și de propria sa conștiință, care oricât de adormită, nu se poate să nu aibă și zvâcniri de luciditate, marcate prin categorice dezaprobări și mustrări ale faptelor, purtând amprenta zavistiei.
Invidia e un păcat împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui și împotriva propriei persoane. În fond ea lezează grav legea fundamentală a credinței noastre creștine: legea dragostei.
În acest înțeles morala creștină trece invidia între păcatele de moarte. Prin smulgerea din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii precum și prin lăsarea în nelucrare a părții pozitive din firea proprie, invidiosul nu mai are de unde primi puteri proaspete de viață, fiind condamnat astfel la o stare de sărăcie sufletească echivalentă cu moartea spirituală.
De aceea, Scriptura Sfântă nu pregetă întru a ne porunci să nu umblă n pizmă (Rom. 13, 13), ca păgânii (Rom. 1, 29).
Să nu ne pizmuim între noi (Gal. 5, 26). Să ne lepădăm de pizme (I Pt. 2, 1).
În lupta contra invidiei ne stau la îndemână mai multe mijloace.
De pildă, este potrivit să ne reamintim des că deosebirile dintre noi nu sunt într-o relație de exclusiune, ci de complementaritate, ele sprijinindu-se și întregindu-se reciproc. Cerebralii sunt necesari afectivilor. Aceștia sunt trebuitori voluntarilor. Voluntarii sunt indispensabili afectivilor și cerebralilor. Cei ce lucrează într-un domeniu practic sunt avizați la ajutorul celor ce activează în domeniul cercetărilor teoretice și invers teoreticienii sunt avizați la cei ce dezvoltă o activitate aplicativă.
Conștiința interdependenței oamenilor în cadrul comunității constituie un puternic factor de frângere a pornirii spre invidie.
E necesar apoi ca în lupta contra invidiei să ne întărim încrederea în noi înșine. O inventariere în fața lui Dumnezeu a aptitudinilor de care dispunem ne va arăta că nu avem motive temeinice de îndoială cu privire la posibilitățile noastre de dezvoltare și realizare. Se poate să nu fim înzestrați cu cinci talanți, dar doi și în orice caz unul, tot vom avea. Și atunci e mult mai sănătos ca în loc să ne pierdem vremea invidiind și luptând contra celui cu cinci talanți, să muncim pentru înmulțirea și valorificarea propriului nostru talant.
Pregătirea temeinică pentru viață, munca conștiincioasă și perseverentă ne vor pune în condiția de a înfăptui lucrări însoțite de satisfacții atât de adânci, încât invidia nu va mai putea prinde rădăcini în sufletul nostru.
Dar mai ales se cuvine să cultivăm dragostea față de toți, inclusiv față de cei ce ne depășesc într-un fel sau altul.
Dragostea ne ajută să recunoaștem cu bucurie calitățile, virtuțile, succesele și meritele altora oricât de mari ar fi ele. Dragostea ne dă puterea să prețuim izbânzile mai mari ale altora ca și cum ar fi izbânzile noastre proprii. Dragostea ne ajută să fim mândri că frați de-ai noștri pot înfăptui lucruri mărețe care ne înlesnesc tuturora înaintarea spre noi trepte de lumină și omenie.
La întoarcerea fiului rătăcit s-a făcut ospăț mare. S-a bucurat tatăl, s-au bucurat slugile, s-a bucurat toată casă de curajul smerit al fiului cel mic de a se desprinde din climatul ruinător al unei vieți dezordonate și de a se reîncadra în circuitul rânduielilor sănătoase ale vieții familiale. Numai fiul cel mare a refuzat să participe la bucuria comună. Deși lăsa impresia unui om ordonat, desprins cu disciplina severă a rânduielilor de muncă ale familiei, fiul cel mare purta latent în sufletul său trufia celui ce, ca urmare a ascultării și hărniciei, se considera îndreptățit el și numai el la cinstire din partea tatălui, din partea familiei. Aici, în latența îngâmfării mocnea și impusul în așteptarea împrejurărilor care să o declanșeze.
Răbufnirea invidiei s-a întâmplat odată cu întoarcerea fratelui rătăcit și cu primirea lui sărbătorească.
Consecințele invidiei sunt de maximă gravitate.
Invidia slăbește încrederea între oameni și promovează neînțelegerea și disensiunea.
Invidia desființează dragostea față de Dumnezeu și față de semeni. Iar credinciosul care distruge comuniunea dintre oameni face nu lucrul lui Dumnezeu, ci lucrul diavolului.
Cuvine-se deci, să ne ferim ca de foc, de invidie. Să ne ferim de clevetire, de defăimare, de batjocură, fapte prin care se manifestă invidia. Să ne păzim de a formula bănuieli nedrepte, de a trece cu vederea sau de a minimaliza meritele, succesele, calitățile semenilor.
Prețuind după cuviință aptitudinile proprii să nu ezităm a le prețui și recunoaște pe ale celorlalți, nu numai când sunt mai mici sau egale cu ale noastre, ci și atunci când le depășesc.
Să nu punem piedici nimănui când vrea să se ridice. Dimpotrivă să-l încurajăm, să-l îmbărbătăm. Să-l îmbărbătăm chiar atunci când, mai bine înzestrat și mai bine pregătit decât noi e pe cale să se ridice mult mai sus decât noi.
Luptând să ne ridicăm pe noi, să avem în același timp smerenia și curajul de a ajuta cu dragoste pe frații care ne întrec sub raportul capacității și înfăptuirilor.
Să ne lăsăm sufletul călăuzit de dragoste, deplin încredințați de adevărul împărtășit nouă de Apostolul care zice: „dragostea nu știe de pizmă” (I Cor. 13, 4)[1].

Dacă vă interesează capitolul de predici, puteți urmări aceste linkuri.


[1] Pr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. InfoArt Media, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 240-245.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină