Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.

marți, 20 februarie 2018

Întrebându-L pe Dumnezeu „de ce?” Ieromonah Calnic Berger



Întrebându-L pe Dumnezeu „de ce?”
Ieromonah Calnic Berger
            Trebuie oare să-L întrebăm pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în viețile noastre apar greutăți, dezamăgiri și ispite?
            Răspunsul la această întrebare e dublu. Pe de-o parte, nu e un timp când n-ar trebui să-i descoperim lui Dumnezeu ce este în inimile noastre. Inimile și gândurile noastre trebuie să fie destăinuite lui Dumnezeu; trebuie să fie un dialog permanent cu El cu privire la absolut tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în viețile noastre. Numai în acest fel pot fi curățite, mântuite și corectate gândurile și sentimentele noastre. Prin urmare, a pune lui Dumnezeu această întrebare nu poate fi cu totul deplasa.
            Pe de altă parte, Iisus nu L-a întrebat pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în grădina Ghețimani i-a fost arătată crucea. N-a întrebat: „Tată, de ce Mi-ai dat acest pahar?” în schimb, Iisus s-a supus pe Sine voinței Tatălui și s-a rugat să fie întărit. „Părinte, dacă vrei, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc 22, 42; Mt 26, 39). Iar când Iisus s-a rugat astfel, îndată „s-a arătat un înger din cer și-L întărea” (Lc 22, 43).
            Exemplul lui Hristos ne descoperă un adevăr al vieții duhovnicești: „de ce?” nu este cea mai importantă întrebare, dacă e să existe una. Îl putem întreba pe Dumnezeu „de ce?”, dar El poate să nu răspundă întotdeauna numai decât la această întrebare. Uneori poate să nu răspundă cu anii sau chiar toată viața noastră. Dar când ne supunem voii lui Dumnezeu și ne rugăm pentru întărire, El răspunde numaidecât. Sprijinul lui Dumnezeu nu întârzie pentru cei care au luat de bunăvoie crucea pe care El le-a trimis-o. Pentru că Dumnezeu vrea să ne dea Învierea; dar fără Cruce nu este Înviere.
            Mai mult, întrebarea „de ce?” poate deveni ușor o ispită, un instrument al diavolului pentru a ne trage în jos și a ne face să privim mereu în urmă, să rămânem cu mintea în trecut și în lucruri care nu pot fi schimbare. Ceea ce nu doar îi secătuiește pe creștinii conștienți de toată energia lor, ci îi și golește de orice nădejde sau bucurie a vieții. Trebuie să fi atenți: gândul la lucruri care nu pot fi schimbate se poate asemăna cu șederea pe nisipuri mișcătoare. În acest caz, întrebarea „de ce?” e ca un pom cunoscut după roadele lui: acest tip de întrebare „de ce?” nu dă roade. Dimpotrivă.
            Aceasta se întâmplă atunci când în mijlocul propriului nostru Ghețimani – perioadele de adevărate încercări în viața noastră – a întreba „de ce?” poate avea și tendința de a spori neliniștea noastră naturală până la o falsă spaimă, o spaimă asemănătoare groazei. Aceasta tot din pricină că acel „de ce?” al nostru poate să nu primească un răspuns numaidecât. O întrebare fără răspuns rămâne învăluită în ambiguitate. Iar, ca întotdeauna, ambiguitatea poate fi manipulată.
            Rugăciunea pentru întărire înlătură orice spaimă falsă prin puterea lui Dumnezeu. Ea amână o întrebare la care Dumnezeu mai așteaptă să răspundă – nu pentru că nu poate răspunde la ea, ci mai degrabă pentru că în împrejurările în care nu aflăm n-am înțelege răspunsul. Rugăciunea pentru întărire nu înlătură neliniștea omenească, nici nu trebuie să așteptăm s-o facă. N-a înlăturat nici neliniștea și lupta lăuntrică a lui Iisus. Chiar după ce I s-a arătat îngerul, El a rămas în „agonie” până într-atât încât „sudoarea I s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Lc 22, 44). Așa e natura umană. De aceea nu trebuie să așteptăm ca „întărirea” să însemne înlăturarea totală a ceea ce ne face umani și a tuturor sentimentelor și gândurilor care vin odată cu umanitatea noastră. Dar rugăciunea pentru întărire dă persoanei posibilitatea să-și depășească neliniștea și prin această să nu mai fie dominată și controlată de ea. Rugăciunea ne îngăduie să o recunoaștem și totuși să ne mișcăm liber dincolo de ea pentru a împlini voia lui Dumnezeu care ne stă înainte. Așa a făcut Domnul Iisus Hristos, iar noi suntem chemați să facem la fel. Iarăși, aceasta vine din rugăciune și din puterea lui Dumnezeu – nu trebuie să ne așteptăm să fim în stare să facem aceasta fără El.
            Pe cruce Iisus S-a simțit părăsit. Cu excepția Mamei Sale și a câtorva puțini, toți prietenii Săi, ucenicii sau mulțimile celor pe care îi vindecase, îi sculase din morți, îi iertase și învățase, plecaseră de lângă El în momentele Sale de pe Cruce. În cele din urmă El S-a simțit părăsit până li de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt 27, 46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsit pe Iisus. Nici pe noi nu ne părăsește. Crucea e o taină și rămâne așa. Părinții Bisericii n-au încercat niciodată să formuleze un răspuns exhaustiv la „de ce?”-ul Crucii. Încercările teologilor apuseni n-au avut succes, pentru sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, punctul central era împlinirea ascultării de Dumnezeu care a adus realitatea Învierii și a confirmat cine era Iisus. Această cale a ascultării e tocmai ceea ce Dumnezeu stabilise în infinita Sa înțelepciune pentru vindecarea și restaurarea omenirii.
            Această cale e prezentată fiecăruia din noi fără excepție. Depinde de fiecare de noi să o acceptăm. În această acceptare cel mai importat dialog cu Dumnezeu nu e întrebarea „De ce?”, ci mai degrabă supunerea smerită exprimată în rugăciunea „Fie voia Ta1” și „Doamne, dă-mi putere!”. Aceasta e calea lui Hristos și calea creștinilor. Sfârșitul ei este Învierea din morți[1].



[1] Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 174-176.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină