Faceți căutări pe acest blog

vineri, 29 decembrie 2017

O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 



O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

            La Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:

-          „Azi dau mărturie personală despre un lucru pe care nici eu însumi nu l-aș fi crezut

vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în problemele religioase.

-          „În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea cancer în ultima fază și, deși sunt

medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue. Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima faza în propriul meu craniu!”

            În sala de conferințe era o liniște absolută.

-          „Într-o noapte am început să plâng împreună cu soția mea, deoarece trebuia să înfrunt

această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.

-          „Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap zilnică… ce-ți spun?” avea un ton

patetic și demn de oamenii în vârstă.

-          „Da, sunt un pic bolnav…”

-          „Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a făcut să plâng în brațele ei. Mi-a

spus suav:

-          „Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.

-          „În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat de mână, m-a dus în pat, s-a așezat

pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește!”

-          „M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a așezat mâinile pe partea capului care mă

durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a spus”:

-          „Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului meu. Eu știu o rugăciune”.

-          „Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis ochii și a afirmat din nou, cu o enfază

nemaipomenită”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat – mămico, să ne rugăm!

-          „închizându-și ochișorii, s-a rugat lent rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-

o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu. Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:

« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem rămâne singure…»”.

-          „Sentimentul meu se transforma într-un respect imens pentru o persoană care îmi

dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de Credință”.

-          „Adevărul este că au început să-mi treacă durerile puternice de cap și, la insistențele

soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca și când…”.

-          „M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut mai multe radiografii deoarece, ca

Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău teribil”!.

-          „Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am întors la Dumnezeu și că micuța mea de

numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.

            Când și-a terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.

Sora Aracely Brajas, Rector[1]



[1]Sora aracely Brajas, care face parte din las Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres. Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed. Pauline, București, 2008, pp. 45-49.

Vremea lui Irod și vremea noastră (2002) - IPS Nicolae Corneanu

 




Vremea lui Irod și vremea noastră (2002)

IPS Nicolae Corneanu

 

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este evenimentul care a schimbat cursul istoriei și care, prin importanța lui, ne obligă să cugetăm spre a-i înțeleg cât mai bine sensurile. Sigur că aspectele pe care ni le îmbie sunt numeroase și fiecare de natură să ne ofere învățăminte de mare preț. Din multele care merită să fie luate în considerare însă, e bine să gândim la faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu a fost marcată de magii care, conduși de o stea, au descoperit staulul în care Sfânta Fecioară Maria a dat viață Pruncului Iisus, magii care n-au putut ocoli întâlnirea cu regele Irod, îngrijorat de apariția unui concurent la tronul pe care îl deținea, care a voit să-i folosească spre a-l identifica pe posibilul său adversar și care, de asemenea, neascultat de magii însărcinați a-i comunica informații despre așteptatul nou Împărat, a declanșat acel asasinat a mii de copii printre care trebuia să se numere și Cel căutata. Avem așadar două aspecte asupra cărora se cade să insistăm: pe de-o parte, imensa crimă a lui Irod care a ucis mii de prunci convins că printre ei se va afla și Iisus, pe cealaltă parte, refuzul magilor de a-L denunța pe Iisus spre a-i prilejui astfel crudului împărat lichidarea noului născut.

Avem deci în vedere pe Irod care nesocotit de cei trei magi, se răzbună printr-un act de sălbăticie și de exterminare în masă, dispunând uciderea tuturor pruncilor din Betleem și din toate hotarele lui până la vârsta de doi ani. Tradiția spune că au fost măcelăriți până la paisprezece mii de nevinovați. Actul acesta de genocid (cu certe rezonanțe în istoria noastră de astăzi) reprezintă pilda pe care omenirea trebui să nu o urmeze, ci să-i opună o aversiune suprasaturată de criminalitatea îndârjită și neroadă. Purtarea magilor, în schimb, care-i un act de omenie, propune pilda cea bună. Ei nu se duc să-l încunoștințeze pe Irod, așa cu fuseseră solicitați să facă (pasămite pentru ca regele să poată merge să se închine și el noului născut), refuză să joace rolul denunțătorilor, și-și caută de drum în vreme ce, cu buzele umflate, păcălitul Irod turbează de mânie și îngălbenește de ciudă.

Actualitatea celor arătate în Sfintele Evanghelii este așadar dublă. Într-adevăr, din ziar, emisiuni radiofonice și imagini ale televizorului, noi cei de astăzi, ce anume citim, auzim și vedem? Din Asia, din Africa, din America, din Occidentul Europei, Orientul Apropiat sau Îndepărtat ce aflăm? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod. Asasinate, violuri, răpiri de avioane și oameni, luări de ostatici, omorâri de ostatici, atentate cu bombe în gări, aeroporturi, cafenele, restaurante, parcuri, locașuri de rugăciune și alte locuri publice, jafuri, răpiri de vase, exterminări de populații, prigoniri, incendieri, înfometări, torturi. S-ar zice că lumea lui Irod – a omorurilor, cruzimii, neînduplecării și setei de sânge – a renăscut și s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare să-i mai facă plăcere omului contemporan decât să-și omoare semenul, de preferință în chinuri, să privească îndelung și cu netăinuită satisfacție cum se perpelește, să-i verse sângele și, cine știe, să-l bea.

Vechile plăceri ale omului dintotdeauna au ajuns nevolnice în a procura îndestularea noilor pofte. Nu băutura, nu mâncarea, nu avuția, nu dragostea trupească, nu ambiția mai pot pretinde a fi obișnuitele desfătări. Și-au pierdut legitimitatea, prestigiul și hazul. Egoiste, grosolane, trupești, lipsite de valoare duhovnicească, brutale, erau totuși străine de înfiorătoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar sângele nu le păta. Și implicau numai răspunderea, persoana și nivelul sufletesc ale celui în cauză. Se încadrau în perseverenta animalitate a ființei gânditoare, nu-și arogaseră încă drepturi de intervenție și suzeranitate asupra semenului făptașului. Erau putem spune, modeste, cunoșteau rușinea, nu-și organizau publicitatea. Stârnesc, de aceea, în felul lor nostalgia, pentru că azi sălbăticia celor care recurg la uciderea semenilor cu mijloacele cele mai inumane nu cunoaște margini.

Alături de lumea lui Irod, și în bună vecinătate cu ea, stă lumea denunțătorilor pe care magii au respins-o. oare ce le ceruse regele Irod magilor? Ce însemnau acele informații care urmau să-i fie date, împărtășite, la întoarcerea lor în drum spre patrie? Nimic altceva decât un act de pâră, denunț, delațiune, turnătorie (fiecare termen e de ajuns ca să scoată mai bine la iveală infamia, să iște mai cu tărie scârba). Ca și setea de sânge și delectarea întru fapte de tortură, denunțul e o caracteristică a timpurilor noastre. Și ce păcat groaznic și mârșav semnifică! E de ajuns să ne gândim la ce se întâmpla în perioada dictaturii comuniste spre a înțelege grozăvia acestui păcat practicat de așa-zișii informatori care nu făceau altceva decât să-și denunțe semenii. Din nou observăm diferență între vechile păcate omenești și răspândirea molimei acesteia noi. Căci furul, beția, lăcomia, desfrânarea, violența sau crima din pasiune pălesc în prezența turnătoriei, a unui păcat fără riscuri, necondiționat de curaj și niciodată însoțit de circumstanțe atenuante. Lumea lui Irod și lumea denunțătorilor se completează de minune și alcătuiesc un tablou de o ferocitate și de o abjecțiune pe care nici formele cele mai acute ale vechilor păcate omenești – oricât de murdare, monotone, respingătoare și în fond, de ridicole și deșarte – nu le pot măcar parțial concura. Denunțul se arată astfel a fi un păcat mai grav decât oricare altul.

Există o vorbă potrivit căreia, „istoria se repetă”. Experiența noastră a fiecăruia confirmă această zicere. Numai că repetarea istoriei cunoaște unele diferențe. Există și în vremea noastră Irozi nemiloși, există și astăzi un fel de magi care asemenea celor din trecut, în ciuda bunelor intenții care îi animă, sunt uneori puși în situația de a săvârși un rău la care nici nu s-au gândit, există inși care atentează la viața semenilor lor, după cum există inși care denunță pe alții nu în scopuri bune și cinstite, ci doar pentru a-și satisface unele porniri sau pur și simplu pentru a se pune în slujba unor făcători de rele. Cei dintâi se aseamănă cu Irod, e clar, ceilalți urmează exemplul lui Iuda care s-a pus în slujba vrăjmașilor lui Iisus, trădându-L și pregătindu-I astfel răstignirea. Dacă urmașii lui Irod au existat dintotdeauna și există chiar și astăzi, denunțători asemenea lui Iuda au existat mai ales pe vremea comuniștilor, când atâția au suferit de pe urma denunțătorilor de genul celor care au existat și la noi, care însă nu s-au pocăit, asemenea lui Iuda, ci îi întâlnim și astăzi, senini și fără remușcări, de parcă n-ar fi făcut nimic.

Irozii de astăzi nu mai ucid prunci în căutarea lui Iisus, ci ei sunt soți care-și ucid soțiile, mame care își ucid noii născuți, hoți și tâlhari care ucide spre a fura etc. pe plan mondial apoi sunt cei de un neam care ucide pe cei de alt neam, sun teroriști care ucid în numele unor așa-zise interese sau chiar principii, sunt aparținătorii unor ideologi care ucid pe cei care îi consideră adversarii lor etc.

Rămânând însă la cele dimprejurul nostru, să ne străduim a urma pilda magilor care L-au cinstit și apărat pe noul născut în peștera Betleemului, să ne străduim a respinge fapte ca cele ale lui Irod, în totul să slujim vieții, apărării ei și bunei înțelegeri între oameni[1].



[1] Mitropolit Nicolae Corneanu, Scrisori pastorale, ed. Învierea, Timișoara, 2011, pp. 13-17.

Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş

 

Un om ales de Dumnezeu

Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae

Preot Zaharia Pereş

Vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei.

Este foarte greu să scrii la trecut despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.

În calitate de arhiereu a reuşit atât de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă, din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste 40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.

Un alt aspect demn de remarcat este modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai, din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului ierarh.

În urmă cu mai mulţi ani, Părintele Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om. A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.

Nu pot încheia aceste câteva gânduri fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.

Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru Împărăţia Sa![1].



[1] Preot Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.

 

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 





Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].



[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.

Abandon total

 

Abandon total

 

Nu te neliniști din cauza greutăților vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta, mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune, înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu ardoare și ai încredere.

(Părintele Teilhard de Chardin)[1].



[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.

Gânduri de decembrie: Profesor Paul Krizner

 


Gânduri de decembrie

Profesor Paul Krizner

           

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la acest început de an la mănăstirea Bodrog. La pangar am văzut o carte care mi-a atras atenţia. Citind prin cuprins, la asta m-am uitat prima data, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă şi am cumpărat-o. Este vorba de cartea domnului profesor de Religie Ortodoxă Paul Krizner, o carte de eseuri născătoare de predici şi cateheze şi deschizătoare de drumuri pentru alte articole legate de problemele pastoraţiei actuale. Mi-a atras atenţia un articol legat de iarnă şi a cărui lectură m-a bucurat. Merită citit articolul ceea ce înseamnă că această carte şi-a atins scopul, deci aveţi ocazia: căutaţi cartea. Redau mai jos articolul:

A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul.

Radu Gyr

 

Ori de câte ori mă gândesc la această lună nu pot să nu retrăiesc amintiri nostalgice după anii copilăriei mele, când luna decembrie era cea mai frumoasă, nu doar pentru că e ultima lună din an şi e vacanţă, ci, mai degrabă, pentru farmecul iernii care era odinioară… Da, luna decembrie ere confundată cu vremea zăpezii, luna în care totul era alb-albăstriu, luna colindelor, a tradiţiilor populare ce parcă dădeau un farmec aparte evenimentelor religioase, cu precădere cele dedicate Naşterii Domnului.

Erau zile de basm, zăpada sclipea atât de puternic încât te orbea, acel alb cristalin ce scârţâia sub ghetele noastre, parcă suportând cu bucurie această călcare la propriu, devenea din ce în ce tot mai lucios… da, era peste tot alb şi frumos, fumurile ce ieşeau pe hornurile caselor îţi spunea ceva… că acolo este o gazdă harnică, că acolo urmează să ajungă colindătorii.

De departe se adu zurgălăi, pe semne că au început deja colindătorii să meargă din casă în casă pentru a vesti naşterea Domnului. Această sărbătoare este a familiei, a bucuriei şi a dăruirii. Casa frumos gătită, cu mirosul de brad ce deja e împodobit şi focul din sobă parcă te rupe de realitate, ducându-te într-o lume de poveste pentru a aştepta vestitorii cei mici, parcă eşti într-o altă lume… într-o lume de unde nu ai mai pleca, e atâta iubire şi fericire, atâta dar dumnezeiesc, încât timpul parcă dispare, te bucuri… te bucuri fără să spui nimic.

Cu fiecare clipă scursă tot mai profund se aud glasurile colindătorilor, primiţi-i în casele voastre, ei sunt atât de firavi şi de mititei, încât parcă au venit îngerii să vă colinde, primiţi-i în casele voastre, gazde bune, deschideţi larg porţile pentru că o veste aşa de minunată nu o auzim oricând, primiţi-i aşa cum se cuvine, că poate prin ei Dumnezeu ne încearcă mila. Chiar dacă nu zic nimic şi doar îţi urează viaţă ungă şi sănătate, chiar dacă nu prea ştiu să colinde, primiţi-i în casele voastre cele gătite, că de la voi vor pleca mai departe, în mijlocul satului şi acolo poate vor găsi porţile domnilor de azi închise pentru că aceşti colindători vor fi consideraţi nişte săraci.

Domnilor de azi, boierilor de ieri, să vă apuce frica, nu-i lăsaţi în frig şi înfometaţi, primiţi-i, domnilor de azi, că le este gura uscată şi lacrimile le curg pe obraji de la frigul de afară; nu fiţi indiferenţi la aceşti vestitori trimişi de Dumnezeu, că dacă nu vor mai veni să ne aducă aminte de ceea ce este important în viaţa noastră, cine o s-o mai facă?

Din păcate, colindul e tot mai rar auzit pe la casele oamenilor, tineretul s-a emancipat, «colindă» barurile de zi şi noapte, iar bucuria sărbătorii se rezumă la un concediu bahic până, poate, după Sfântul Ion, că de”… e concediu. Peste tot în jur vezi mâncăruri alese, dar şi azi, la masa lui Lazăr ajung doar fărâmituri. Mai vezi câte un demnitar cu trei cameramani ş cinci ziarişti după el, împărţind pachete bătrânilor din aziluri şi copiilor din centrele de plasament, promiţându-le că va mai veni… la Paşti.

Atunci luna decembrie era frumoasă, parcă peste tot plutea în aer parfumul veşnic al iubirii, al dăruirii, al respectului, al dragostei, ce minunaţi erau atunci oamenii, sau poate că eram mic şi de aceea vedea lucrurile altfel. Dar oricât aş încerca să văd un alt sens al lunii decembrie din zilele noastre nu-l găsesc, decât rezumându-mă la marketing, Moş Crăciun tot mai subnutrit şi crăciuniţe îmbrăcate în aşa fel încât numai la iubire divină nu te îndeamnă. Oare asta-i ceea ce vrem? Oare nu te doare sufletul când vezi câte un copil orfan privind lung a o vitrină cu jucării pe care ştie că nu o să le poată avea niciodată? Dar, spre deosebire de noi, el le admiră, admiră şi se bucură fără să poftească la ele, mai boieri de astăzi.

Acum în prag de Sărbători vă doresc gând de mântuire şi, măcar o clipă, să meditaţi la colindătorii cei ce încă mai vestesc prin frig şi ger Naşterea Domnului.

«Hristos se naşte măriţi-L». Praznic cu folos![1]

 



[1] Profesor Paul Krizner, Sensuri uneori uitate, ed. Concordia, Arad, 2013, pp. 108-111.

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 



Aspecte legate de citirea pomelnicelor[1]

 

Citirea pomelnicelor, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți întru Domnul, ocupă un loc important în spiritualitatea ortodoxă.

La slujbele divine oficiate în sfânta biserică sau în afara ei, ca și în rugăciunea particulară, citirea pomelnicelor este un moment important, căruia i se acordă atenție sporită atât din partea slujitorilor sfințiți, cât și din partea credincioșilor. Dar pentru a înțelege care este locul și semnificația pomelnicelor în cadrul cultului divin public și în pietatea particulară, să vedem mai întâi ce a determinat apariția lor și care a fost dintru început locul lor în rânduiala de rugăciune a Bisericii.

În perioada de formare a ritualului Proscomidiei, darurile de pâine și vin erau aduse de credincioși la începutul Liturghiei credincioșilor, după ce catehumenii, energumenii, penitenții și candidații la botez, se retrăgeau din biserică. Aceștia aveau îngăduința de a participa numai la Liturghia catehumenilor. Dreptul de a aduce daruri pentru Sfânta Jertfă îl aveau cei care se puteau împărtăși din ea, adică cei botezați și care, prin credința mărturisită și prin modul de viețuire, erau în comuniune deplină cu Biserica. Atunci când credincioșii prezentau diaconilor pâinile și vinul pentru Sfânta Liturghiei, ei adăugau la acestea liste care conțineau numele celor din familie. La momentul potrivit (locul în care astăzi este Vohodul Mare), diaconii alegeau dintre pâinile și vinul aduse și la prezentau episcopului sau preotului liturghisitor împreună cu pomelnicele. Liturghisitorul citea pomelnicele, rostea o rugăciune asupra darurilor de pâine și vin (mărturie în acest sens) stă rugăciunea numită „a punerii înainte”, pe care preotul o citește în taină în timpul ecteniei de după Vohodul Mare) și le așeza pe Sfânta Masă. Acest ritual simplu, constituit din prezentarea de către diaconi a darurilor pentru Jertfă, citirea pomelnicelor, așezarea darurilor pe Sfânta Masă și rostirea rugăciunii punerii înainte, era de fapt ritualul Proscomidiei.

Din cele de mai sus, esențial pentru tema de care ne ocupăm este faptul că practica citirii pomelnicelor apare odată cu Proscomidia și este direct legată de aceasta[2].

Slăbirea disciplinei penitențiale și dispariția instituției catehumenatului au dat posibilitatea credincioșilor să ofere darurile pentru Sfânta Jertfă în momentul când ajungeau la biserică, deci la începutul Sfintei Liturghii, atâta vreme cât nu mai era nevoie să se aștepte ca penitenții și catehumenii să părăsească adunarea liturgică. Odată aduse, darurile de pâine și de vin puteau fi deja pregătite pentru Sfânta Jertfă. Acest motiv, la care se adaugă dezvoltarea rânduielii Proscomidiei, a făcut ca întregul ei ritual să se deplaseze spre începutul Liturghiei, locul în care se află în prezent. Această deplasare a ritualului Proscomidiei a atras după sine practica pomenirii pomelnicelor[3]. În locul ei se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie pomeniri care au caracter general, cuprinzând toate categoriile de credincioși, și pe care liturghisitorul le rostește în timpul Vohodului mare.

Proscomidia apare astfel ca locul special în care se pomenesc pomelnicele. Și pe bună dreptate. Pe Sfântul Disc, în mijloc, se află Sfântul Agneț, Mielul lui Dumnezeu, centru al întregii existență văzute și nevăzute, Unicul centru în jurul Căruia stau și spre Care sunt orientați cei vii și cei adormiți, cei sfinți și cei ce vor să se sfințească. Modul în care miridele pentru Maica Domnului, pentru cetele de sfinți și pentru toate categoriile de credincioși vii sau adormiți sunt așezate pe Sfântul Disc în jurul Sfântului Agneț fac din ritualul Proscomidiei imaginea împărăției lui Dumnezeu în care unii au intrat, iar alții stau să intre prin rugăciunile celor dintâi și prin pomenirea lor în cadrul acestui ritual.

Pomeniri nominale întâlnim, de asemenea, și în alte rânduieli de slujbă, locurile respective fiind marcate prin spații libere sau paranteze: „Pentru robii lui Dumnezeu (N)…”[4].

De la practica tradițională a citirii pomelnicelor, practică experimentală și validată de Biserică, se înregistrează unele abateri, care nu de puține ori afectează buna desfășurare a slujbelor divine, uniformitatea slujirii liturgice sau, și mai grav, pot crea stări de tensiune. Acestea afectează buna desfășurare a slujbelor sfinte, întrucât sunt intercalate tocmai în locuri în care cursivitatea slujbei nu îngăduie să fie întreruptă. Ele afectează uniformitatea slujirii liturgice, întrucât uneori chiar în același oraș sau în aceeași comună unii slujitori procedează într-un fel, iar ceilalți într-alt fel. Uneori apar și stări de tensiune, dacă unii credincioși sesizează că felul în care un preot i-a obișnuit să le citească pomelnice nu mai este practicat de alt preot.

Cea mai larg răspândită este practica citirii pomelnicelor la ectenia întreită în cadrul sfintei Liturghii și la vohodul mare, când preotul stă în mijlocul bisericii, cu cinstitele daruri în mâini, iar paracliserul sau altă persoană îi rânduiește pomelnicele pentru a le citi. Aceasta durează uneori un timp îndelungat, iar ritmul și atmosfera specifice Sfintei Liturghii sunt perturbate, dacă nu chiar total compromise. În acest interval de timp se întâmplă ca cei prezenți în biserică să facă o pauză, mai ales după ce și-au ascultat pomelnicul, și să se angajeze discuții pe teme dintre cele mai variate. A început să prindă rădăcini și ideea că preotul poate fi întrerupt sau el însuși se oprește în momente deosebit de importante din timpul Sfintei Liturghii, dar nu poate fi întrerupt când citește pomelnicele. Se preferă uneori primirea pomelnicului chiar în timp ce corul cântă „Pe Tine Te lăudăm…”, atunci când preotul trebuie să fie concentrat asupra celui mai important moment din Sfânta Liturghie, adică rostirea rugăciunilor pentru sfințirea darurilor de pâine și vin.

Semnalăm și practica categoriei de pomelnice date și primite „pentru a fi ținute pe Sfânta Masă”.

Ne oprim aici cu enumerarea practicilor denaturate legate de citirea pomelnicelor, dar vom sublinia faptul că a transfera accentul de la lucrurile esențiale la cele neesențiale și a prefera surogate în locul realităților pe care ni le oferă Dumnezeu prin intermediul cultului divin afectează viața duhovnicească și atrage responsabilitatea morală asupra celor în cauză. Descoperirea motivelor care au dus la apariția acestor practici denaturate nu necesită eforturi prea mari.

Cum pot fi remediate astăzi aceste situații în parohiile noastre?

În ultimii ani, o realitate nouă se face tot mai simțită în Biserica noastră: primenirea permanentă a parohiei, prin numărul mare de preoți tineri care deservesc atât parohiile din orașe, cât și cele de la sate, și prin fluctuațiile care au loc datorită întoarcerii unora dintre locuitorii orașelor la sate și plecarea celor din sate la orașe.

În acest nou context, conștiința liturgică a preotului, conștiință ce trebuie să fie mereu vie și lucrătoare, joacă un rol deosebit de important. El trebuie să știe, din momentul în care a îmbrăcat haina preoției, că este dator să păzească rânduiala pe care au alcătuit-o și au experimentat-o sfinții. Când își face sieși rânduială ca să placă oamenilor sau ca să fie altfel decât ceilalți, el se însingurează chiar dacă mai este înconjurat încă de mulți credincioși.

Acolo unde preotul găsește o practică denaturată legată de citirea pomelnicelor, el trebuie să intensifice cateheza liturgică, să explice care este semnificația citirii pomelnicelor și locul în care se face, să le explice credincioșilor Proscomidia și să le arate ce face el la Proscomidie cu mult înainte ca unii dintre ei să ajungă la biserică. Nu schimbând rânduiala aducem folos duhovnicesc credincioșilor rânduiți spre păstorire, ci schimbându-i pe ei și învățându-i că pomelnicul este rugăciunea credinciosului împreună cu preotul în biserică, în locul și după rânduiala statornicită.

În cele din urmă, trebuie să spunem că pomelnicul este un fel de mărturisire a credinciosului. Acolo, el își spune bucuriile și necazurile, neîmplinirile din familie, tensiunile cu cei din jur, planurile de viitor etc. Pe toate acestea credinciosul le spune preotului, știind că preotul îi păstrează taina. Citirea pomelnicului cu voce tare, chiar și atunci când credinciosul dorește aceasta, este o trădare a intimității lui. De aceea, considerăm că nu întâmplător practica îndelungată a Bisericii a legat pomenirea pomelnicelor de Proscomidie, rânduială oficiată de preot în taină, iar pentru trebuințele obștii credincioșilor a formulat cereri cu caracter general, concretizate, în special, în ecteniile din cadrul sfintelor slujbe. Liturghierul cuprinde astfel de cereri într-un capitol special, intitulat: Adunare de cereri la felurite trebuințe din viața omului[5]. Între aceste situații speciale, Liturghierul, se referă: la vreme de secetă și foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru credincioșii aflați în călătorie, pentru cei aflați pe paturile de suferință, pentru asuprirea din partea vrăjmașilor, la vreme de mare încercare în timpul epidemiilor și pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu etc. toate acestea arată că Dumnezeu îl întâmpină și-l însoțește pe om în toată zilele și în toate împrejurările vieții sale.

Liturghierul precizează că toate aceste cereri se fac „după rânduiala și la vremea arătată”[6]. Ce vrea să spună această însemnare tipiconală? Că aceste pomeniri speciale nu pot fi făcute de fiecare în parte după cum consideră că este mai bine. Adăugarea lor în rânduiala Sfintei Liturghii trebuie să se fac fără a afecta ritmul slujbei. Rânduiala spune că la Proscomidie, după ce preotul a scos mirida pentru sine, scoate alte miride (părticele) pentru diferitele trebuințe ale credincioșilor. Scoaterea miridelor este însoțită de rostirea rugăciunilor prevăzute de Liturghier pentru fiecare situație în parte. De exemplu, la vreme de secetă și foamete preotul citește această rugăciune: „Doamne, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, primește jertfa aceasta spre iertarea păcatelor noastre, ale tuturor nevrednicilor robilor Tăi și ale întregului Tău popor și-Ți întoarce mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră și nu omorî cu foame și cu sete poporul Tău și animalele. Cu milostivire poruncește norilor de pe cer să trimită ploaie bună, timpurie și târzie pe pământ și să-l răcorească, pentru ca să răsară și să crească iarbă animalelor, verdeață spre folosul oamenilor și să aducă roade și cele de trebuință vieții noastre[7]. Totodată, rânduiala prevede cereri speciale, care se adaugă la ectenia mare și la cea întreită de la Sfânta Liturghie. Pentru unele situații se prevăd tropare și condace speciale, care se cântă după ieșirea cu Sfânta Evanghelie, pericope apostolice și evanghelice speciale și, uneori, chiar chinonic.

După cum vedem, și în aceste situații speciale, pomenirile nominale sunt legate tot de Proscomidie.

Oferirea unui pomelnic solicită încrederea, credința și angajarea duhovnicească a credinciosului. El trebuie să aibă încredere că pomelnicul se va pomeni, acolo unde trebuie și așa cum prevede rânduiala, chiar dacă pomenirea nu se va face în auzul lui și al celorlalți credincioși. El trebui să aibă credința că Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre și ne rânduiește cele de trebuință vieții. Nu tot ceea ce cerem noi ne este de folos spre mântuire și nu tot ceea ce primim este rezultatul cererilor noastre, ci mai curând al bunătății și milostivirii lui Dumnezeu.

În cele din urmă, credinciosul trebuie să se angajeze duhovnicește, să-și susțină cererea, pomelnicul, cu osteneală duhovnicească. Pomelnicul nu este rugăciunea transferă în grija preotului, ci rugăciunea credinciosului ajutată de preot și de toată comunitatea, de tot trupul mobilizat în susținerea unui mădular care suferă și are nevoie de ajutor.

Credinciosul participă la slujbele unde se face rugăciune mai multă și mai intensă pentru el. prezența lui nu poate fi suplinită de o lumânare pe care o aprinde, după care pleacă, și nici nu se face prin delegații. Cererile credinciosului se împlinesc atunci când sunt de folos spre mântuire și când el face eforturi în acest sens, eforturi susținute de preot și de ceilalți credincioși. Sfătuiți rău de cei ce nu cunosc aceste lucruri, unii credincioși aleargă, pentru ca cererile să fie împlinite, la șapte sau nouă biserici în aceeași zi. Osteneală fără sens. Să treci prin atâtea bisericii și să nu stai la Sfânta Liturghie, acolo unde ți se pomenește pomelnicul, în niciuna dintre biserici, trădează mai curând superstiție și lipsă de viață duhovnicească. Accentul se mută pe număr. Să fie neapărat șaptea sau nouă, nu mai mult și nici mai puțin. Iar despre participarea la slujbă și despre implicarea în vederea împlinirii propriei cereri nu se pomenește.

Preotul, în același timp, este dator să intensifice rugăciunea atunci când credincioșii i-o cer. El nu poate reduce pomenirea pomelnicului doar la o singură zi pe săptămână, mai ales când este vorba de pomelnice de 40 de zile[8]. Unii credincioși obișnuiesc să dea pomelnice de 40 de zile preotului proaspăt hirotonit tocmai pentru că el, în perioada imediat următoare, săvârșește Sfânta Liturghie zilnic și va putea pomeni pomelnicele care i-au fost date. De asemenea, preotul este dator să pomenească pomelnicele pentru că în spatele numelor se ascund persoane. El este chemat să facă o lucrare sfântă, un lucru al lui Dumnezeu, iar lucrul lui Dumnezeu nu trebuie făcut nu nepurtare de grijă.

Nu în ultimul rând, preotul l va povățui pe credincios să se roage mai mult, să postească, să se mărturisească, să participe la sfintele slujbe, să fie mai bun cu cei din jur. Și Dumnezeu este bune cu noi dacă viața noastră se schimbă în bine.

Păzind rânduiala și în ceea ce privește citirea pomelnicelor, și învățându-i și pe credincioși să o păzească, să ne apropiem cu toții mai mult de Dumnezeu, Care este armonie și rânduiala desăvârșită.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.



[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.

[2] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, București, 1980, p. 259.

[3] Ibidem, pp. 259-260 și 262-263.

[4] Această situație este întâlnită mai ales în rânduielile de slujbă și în rugăciunile din Molitfelnic.

[5] Liturghier, EIBMBOR, București, 2012, pp. 433 s.u.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, pp. 438-49.

[8] Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Acatist, pomelnic, sărindar, în vol. Biserică și cult pe înțelesul tuturor, editura Europartner, București, pp. 202-203; Idem, Este necesar, folositor și tipiconal a se citit pomelnice la ecteniile întreite de la Sfânta Liturghie?, În vol. Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, , EIBMBOR, București, 2004, pp. 155-161.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină