Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.

marți, 3 ianuarie 2017

Harismaticii. Trei figuri harismatice în Biserica Ortodoxă Română în secolele XIX și XX




Harismaticii.
Trei figuri harismatice în Biserica Ortodoxă Română
în secolele XIX și XX


Viața Bisericii în Duhul, așa cum am spus, constă în mod esențial în experiența puterii dumnezeiești ca răspuns la rugăciune. Experiență care se realizează nu numai în cultul public dar și în rugăciunea particulară practicată cu conștiința unei depline comuniuni ecleziale.
Să precizăm acum că rugăciunea mai intensă a anumitor membri ai Bisericii le aduce acestora o mai mare experiență a prezenței și puterii lui Dumnezeu în Duh și face din ei niște harismatici numiți în Ortodoxie „oameni duhovnicești”. Acești „oameni duhovnicești! Se hrănesc nu numai cu rugăciunea liturgică și particulară a Bisericii, dar și cu scrierile ascetice și patristice pe care ei le cunoscu uneori din lectură dar cel mai adesea din viața părinților lor duhovnicești care întrupează în mod concret aceste scrieri. Ei deprind astfel învățătura curățirii de patimi și metoda rugăciunii neîncetate. Prin aceasta își spiritualizează natura astfel că ea devine permeabilă Sfântului Duh și luminii dumnezeiești, întocmai ca Hristos pe Tabor. Atunci această lumină, care este în același timp o energie divină, ei o iradiază deopotrivă ca spiritualitate, putere supranaturală și iubire nesfârșită pentru oameni.
Trebuie notat că acești oameni nu se asociază în grupuri harismatice separate de ceilalți membri ai Bisericii, pentru ca una din patimile de care ei se curăță este tocmai mândria. Ajunși foarte smeriți, ei au conștiința că sunt cei mai mari păcătoși, au un respect nemărginit față de Biserică și față de harul preoției. Ei își desăvârșesc smerenia prin însăși rugăciunea lor, această rugăciune neîncetată cunoscută sub numele de rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Ei privesc pe fiecare om ca pe Hristos. În același timp, ei nu se închid față de lume, ci își mărturisesc iuirea față de oameni prin fapte de slujire, sau dacă sunt monahi, cel puțin prin rugăciune pentru toți.
Vom prezenta acum pe scurt câți va mai harismatici din viața Bisericii Ortodoxe Române care, din acest punct de vedere, este mai puțin cunoscută decât Biserica Rusă și greacă.

Sfântul Calinic de la Cernica

Sfântul Calnic de la Cernica a fost unul din acești mari harismatici. A trăit între anii 1780-1868. Ajuns monah încă din tinerețe „el și-a mortificat trupul tânăr printr-un post foarte aspru pe care numai un om desăvârșit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a mulțumit cu pâine și apă fără să se sature”. „Noaptea nu dormea decât trei ore și nu într-un pat ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci împreună cu alți călugări”. N-a mâncat niciodată carne sau pește, ci numai legume. Când a împlinit șaptezeci de ani, Biserica i-a încredințat un scaun episcopal dar el și-a continuat viața ascetică și se îmbrăca cu un veșmânt sărăcăcios.
Prin asceza sa nu căuta numai mortificarea patimilor dar și o sporire a virtuților opuse. El a dezvoltat astfel în sine blândețea, răbdarea, smerenia și mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiți, îi ajuta pe toți cei despre care știa că sunt în nevoie. Banii pe care cei bogați îi dăruiau pentru slujbele bisericești, el îi trimitea de îndată celor săraci. Avea liste cu nevoiașii din mai multe orașe și le trimitea bani de îndată ce primea. Când nu avea nimic ce să le trimită, plângea și cerea celor care se aflau în jurul său „să-i facă rost de bani pentru a-i trimite sărmanilor frați ai lui Hristos”. Nu avea n chilia sa decât un urcior cu apă și toată viața a purtat același veșminte aspre și sărăcăcioase.
El a reușit să împace într-un mod minunat asceza și viața contemplativă cu activitatea de constructor și organizator. A construit o mare biserică la Cernica și șase alte biserici în alte mănăstiri și parohii. A construit biserica și reședința episcopală din Râmnicu Vâlcea unde a trăit ca episcop.
La sfârșitul vieții s-a retras din nou ca simplu călugăr la mănăstirea Cernica. A murit în 1868. Toată viața s-a concentrat în rugăciune și în contemplați. Prin rugăciunile sale a vindecat bolnavi. Prin rugăciunile sale a salva în 1821 comunitatea monahală de la Cernica ca și un mare număr de locuitori ai Bucureștiului, refugiați la Cernica când turcii asediau Bucureștiul. Părea ca un „înger pământesc”. Rugăciunile îndelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu îi mișcau atât de puternic inima, încât adesea ochii i se umpleau de lacrimi. În astfel de momente era absent pentru toți, ca în extaz. Ucenicul și biograful său A. Baldovin, scrie: „Eram uimit de o asemenea viață supranaturală. Citisem multe vieți de sfinți. Acum știam că mă aflu alături de un sfânt în viață”.

Starețul Ioanichie

Starețul Ioanichie Moroi de la mănăstirea Sihăstria din Moldova, a devenit un mare harsiamtic între anii 1910 și 1944. S-a născut în 1859 într-un sat din Transilvania, Zărnești. Încă de tânăr, deși era cioban de la un boier, a vrut să meargă la Athos împreună cu un alt tânăr cioban pentru a se face călugăr. Tovarășul său l-a învățat să citească și el a început să învețe psalmii pe de rost. Înainte de a pleca spre Athos, a revenit în satul său pentru a o vedea pentru ultima dată pe mama sa bolnavă. Dar mama a reușit să-l rețină și l-a silit să se căsătorească. Totuși el a păstrat nostalgia vieții monahale. Un alt harismatic, „moș Gheorghe” l-a sfătuit să meargă într-o mică mănăstire din munții vecini, unde trei pustnici trăiau fiecare în câte o colibă, și să rămână acolo un an de încercare în chilia sa, să nu mănânce decât odată pe zi după apusul soarelui și să citească în fiecare zi Psaltirea în întregime.
La capătul unui an, el s-a întors la familia sa unde a continuat aceeași viață timp de încă un an. Apoi împreună cu „moș Gheorghe” a mers la Ierusalim. De acolo s-a îndreptat spre Athos unde s-a făcut călugăr. Revenit în România după o bucată de vreme, a fost trimis la mănăstirea Sihăstria care era ruinată, pentru a o restaura. Și-a condus mama, nevasta, surorile și copii la mănăstirea vecină. Sihăstria s-a umplut de călugări, atrași de duhovnicia lui Ioanichie. Mânca o singură dată pe zi pe la ora trei după-amiază un singur fel de mâncare de legume, chiar fără ulei. În timpul posturilor nu mânca nimic de luni până sâmbătă. În fiecare zi citea Psaltirea în întregime, Paraclisul Maicii Domnului și numeroase Acatiste. Adesea plângea în timpul rugăciunilor. Nici el nu dormea decât trei ore pe noapte. Era slăbit, dar avea o mare voință. În fiecare zi slujea Liturghia și cele șapte laude. Plângea aproape întotdeauna în timpul liturghiei, neputând să citească Evanghelia din pricina lacrimilor; dar mai ales în momentul prefacerii îngenunchea și plângea. Întreaga comunitate trebuia să participe la slujba de noapte. În fiecare seară călugării trebuia să se mărturisească. Când un membru al comunității suferea de vreo mare ispită sau de vreo boală, întreaga comunitate ținea post negru de trei zile și toți citeau întreaga Psaltire pomenind numele fratelui încercat. În mănăstirea starețului Ioanichie nimeni nu vorbea cu voce tare, nici despre lucruri neduhovnicești. În biserică toți călugării își ascundeau fața și se rugau în sinea lor. Mulți rămâneau îngenunchiați tot timpul și mulți practicau rugăciunea lui Iisus. La trapeză nu se mâncau decât legume. Doar sâmbăta și duminica se gusta și pește, ouă și ulei.
Într-o zi Ioanichie a fost încercat de o ispită. El și-a adunat obștea, le-a făcut cunoscută ispita sa și a declarat că nu mai era vrednic să le fie starețe. Călugării l-au rugat să rămână în postul său. El nu a acceptat decât cu o condiție, ca toți membrii obștii să treacă cu picioarele peste trupul său întins la pământ.
Prin viața de asceză și de rugăciune, starețul Ioanichie a primit darul vindecării bolilor. Mulți veneau să i se mărturisească, să-i ceară sfatul, să se vindece prin rugăciunile sale. A murit la 6 septembrie 1944, prevăzându-și ceasul sfârșitului cu multe zile înainte.

„Moșul Gheorghe”

„Moșu Gheorghe” a fost cunoscut și cinstit ca sfânt nu numai în România, dar șa la Athos. Și astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru. S-a născut în 1846 într-un sat din Transilvania, Șugag. A fost căsătorit și în casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea. Noaptea mergea în grădină unde se ruga cu mâinile ridicate, făcând metanii. Fața sa era totdeauna senină deși familia sa era copleșită de datorii. După paisprezece ani de viață familială, în 1883-1884 a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulți țărani din satul său. A primit consimțământul nevestei lui care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia și Psaltirea. Rugăciunea întreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanța de unde a luat vaporul; dormea două ore pe noapte și se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe. Apoi a vizitat ale locuri sfinte din Palestina și a trăit câtva timp în mănăstiri în post și rugăciune neîncetată. Un mare pustnic i-a spus că nu trebuie să se fac călugăr, ci să meargă, postind și rugându-se prin lume pentru a redeștepta credința; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deșert într-o asceză totală. Se povestește că s-a dus în Sahara unde a suferit mari ispite. Acolo a luat hotărârea de a nu-și acoperi niciodată capul și de a nu mai purta încălțăminte. Se ruga neîncetat, fie în picioare cu mâinile ridicare, fie mergând cu picioarele goale pe pietrele și nisipul încins. Nu se hrănea aproape deloc. După patruzeci de zile a revenit la Ierusalim pentru Paști, apoi s-a întors în România. Toată viața sa a mers dintr-un loc în altul cu picioarele goale, capul descoperit, îmbrăcat în haină lungă de piele alba așa cum poartă ciobanii români și cu Psaltirea în mână. Decuea o viață de pelerin, nu mânca decât foarte puțin, după apusul soarelui. Pe drum nu vorbea cu nimeni pentru că mintea sa era contrată în rugăciune. Nu cerea nimeni nimănui. În orice loc se afla, rămânea în rugăciune în timpul nopții în biserică, nedormind decât trei ore. El a trăit astfel mai mult de patruzeci de ani. Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă și fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămașa de țăran, se vedea o cruce mare și grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă și mare iubire pentru Hristos. Nu simțea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viața a purtat același veșmânt de piele, spălat din când în când. Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu sau la mântuire. Se ruga de la douăzeci la douăzeci și două de ore pe zi. Toată țara îl cunoștea. Aproape în fiecare an făcea un pelerinaj la Ierusalim unde conducea grupuri de pelerini. După câtva timp a început să fie imitat. Alți pelerini au apărut în Transilvania, practicând rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Unii dintre ei au devenit călugări.
Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul bisericii Sfântul Ioan din Piatra Neamț din Moldova. În fiecare noapte se ruga timp îndelungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune străzile orașului. Mulți credincioși printre care și copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i veșmântul de piele. Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el. Câini se linișteau la vederea sa. Intra deseori în câte-o brutărie, cumpăra un sec de pâine pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se aduna o mulțime de săraci, de văduve și bătrânul Gheorghe la împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Nu păstra pentru el decât o singură pâine pe care o mânca seara, în afara zilelor de luni, miercuri și vineri când nu mânca nimic. În rugăciunile sale el îi pomenea pe toți cei care îi făcuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor. Petrecea un anume timp primind câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simțeau o putere dumnezeiască strălucind din prezența lui pașnică, senină, bună. Avea o transparență duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulți au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa, umblând cu picioarele goale, capul descoperit, cu rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în inimă. Unii dintre ei mai trăiesc și astăzi. Aproape de mănăstirea Sihăstri, al cărei stareț Ioanichie era unul din ucenicii săi, bătrânul Gheorghe și-a săpat o groapă în care se ascundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de bucurie lui Ioanichie: „Astăzi am fost în cer”.
A murit în 1918. O mulțime imensă a participat la înmormântarea sa. Toți simțeau că au pierdut un mare sfânt.
Într-o lucrare încă nepublicată, părintele Ioanichie Bălan[1] a descris în trei volume sute de astfel de harismatici. Ei există și astăzi. Deși diferă unii de alții prin formele lor de sfințenie, ei au totuși câteva trăsături comune:
1.      Sunt mari asceți pentru că știu, din tradiția spirituală a Bisericii Ortodoxe, că fără asceză nu pot fi stăpânite patimile și că, fără curățirea de patimi, omul nu poate să se facă sensibil față de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin această transparență, acești mari asceți trăiesc încă de aici în perspectiva eshatologică, adică „în cer”.
2.      Sunt oameni ai rugăciunii neîncetate. Practică rugăciunea lui Iisus, citesc Psaltirea, participă la Sfânta Liturghie și la cele șapte laude ale Bisericii. Ei rămân astfel în atmosfera spirituală a Bisericii, în comuniune cu poporul credincios și în duhul Tradiției ei ortodoxe.
3.      Practică o slujire de iubire față de toți oamenii, rugăciunea lor le dă o mare înțelepciune ca părinți duhovnicești și adesea primesc darul vindecării.
4.      Cei mai mulți devin călugări, dar rămân în contact cu poporul și joacă un mare rol în continua înnoire religioasă ce se realizează în Biserică. Astfel, chiar dacă această formă foarte înaltă de viață harismatică nu poate fi imitată de prea mulți, ea are totuși repercusiuni asupra multora dintre credincioși care, la rândul lor, au un rol important în înnoirea continuă a vieții Bisericii și ajung pe diferite trepte ale vieții duhovnicești[2].
Despre acești mari oameni a amintit poetul Vasile Militaru în poezia Credința în popor.
Cartea se poate cumpăra de aici sau de aici.
Cartea online se găsește aici.
Despre „Moșu Gheorghe” puteți citi și aici.

[Cuvânt-înainte: arhim. Gheorghios Grigoriatul
Prefaţă: Olivier Clément
Părintele Dumitru Stăniloae este cu siguranţă cel mai mare teolog ortodox al sfârşitului secolului XX. Vastă şi profundă, opera sa exprimă în acelaşi timp sensibilitatea mistică şi rigoarea dogmatică a Ortodoxiei patristice, cât şi geniul specific al Ortodoxiei româneşti. Apărute acum pentru prima dată în româneşte, textele reunite în acest volum reprezintă câteva conferinţe ţinute de părintele profesor Dumitru Stăniloae în Occident în anii ’70. Ele transcriu în termeni simpli, accesibili cititorului modern nespecializat, reflecţia sa personală asupra specificului spiritualităţii ortodoxe. Experienţa duhovnicească a Bisericii întrupată în sfinţenie şi rugăciune apare aici ca manifestare plină de fineţe a „delicateţii” şi gingăşiei umanului transfigurat în a cărei „transparenţă” licăreşte taina supremă a Iubirii Sfintei Treimi. Deschizând umanul spre orizontul Infinitului divin, mistica ortodoxă întemeiază astfel autenticitatea tuturor expresiilor şi dimensiunilor existenţei omului, dovedindu şi relevanţa nedepăşită. „Traducerea şi editarea acestor texte ale părintelui Stăniloae reprezintă o mare binecuvântare pe care o va înţelege fiecare cititor. Părintele Stăniloae reprezintă un dar preţios al lui Dumnezeu făcut Bisericii noastre şi umanităţii: «Să mulţumim Domnului!»” (arhim. Gheorghios Grigoriatul)]



[1] Patericul românesc, între timp publicat în 1980 și reeditat în mai multe rânduri [n. ed].
[2] Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ediția a II-a, cuvânt înainte arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefață Oliver Clement, în românește Maria-Cornelia Ică Jr, Deisis, Sibiu, 2003, pp. 142-153.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină