!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


joi, 3 decembrie 2015

BOR, ultima redută de apărare a neamului românesc - Adrian Severin (toate cele 4 părți)


BOR, ultima redută de apărare a neamului românesc (1)[1]
Adrian Severin
Cei care urmăresc cu un minim de atenție evoluția Bisericii Ortodoxe Române (BOR), au putut observa în această toamă semnele acumulării unei forțe care în societatea românească actuală pare a nu avea egal. Două momente sunt de referință: hramul Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași și cel al Sfântului Dumitru Basarabov la București.
Momentul sărbătorii propriu-zise a fost precedat de pelerinaje și slujbe de priveghi desfășurate de-a lungul mai multor zile. Fiecare slujbă a durat în jur de patru ore. La ele au participat mii de credincioși într-o ordine aproape perfectă. Printre aceștia am identificat, într-o reculegere exemplară și numeroase familii de romi; dintre acelea pe care statul cu greu reușește să le integreze în școală sau în disciplina socială. Un intelectual rom aprecia că această comunitate-problemă care și-a făcut din ignorarea regulilor majorității un mod de a-și trăi și compensa marginalizarea tradițională, va putea fi integrată doar prin credință. Că o fi așa sau nu, fapt este că deocamdată doar asta pare a funcționa.
La Patriarhie, aranjamentele florale au fost donate de o florăreasă. Adică un comerciant care în mod normal trăiește din profit dar care face asemenea gesturi caritabile an de an. Sute de preoți au slujit la altar dar s-au și răspândit prin mulțime, păstrând ordinea deopotrivă administrativă și spirituală, precum și oferind sentimentul uniunii dintre cler și popor. Coruri de o excelentă calitate artistică au cântat ore și zile în șir cântări care în anumite momente au tăiat respirația auditoriului.
Participanții, în sumă totală de câteva sute de mii (aprox 200.000 la Iași și aprox 100.000 la București) – respectiv de câteva ori mai mulți decât cei prezenți la ceremoniile „spontane” de protest de la București și alte orașe, desfășurate tot în această toamnă dar la date ulterioare, între orele 19 și 22 – au stat la rând zile și nopți, adesea la temperaturi foarte scăzute sau pe ploaie, așteptând să se închine pentru câteva secunde în fața sfintelor moaște ori au rămas în picioare aproape nemișcați ascultând cântările sacerdoților. Nu s-au înregistrat bătăi, scndaluri, furturi, violuri și altele asemenea. (Bănuiesc că unele altercații trebuie să fi avut loc dar la o asemenea masă ele vor fi fost nesemnificative.)
Pe tot parcursul evenimentelor, printr-un efort organizatoric uluitor, credincioșilor li s-a oferit mâncare și băutură (evident nealcoolică) furnizată de către donatori din parohii. Prin voluntariat s-a asigurat asistență medicală. Pelerinii au primit cazare gratuită în spații ale Patriarhiei.
După tot chinul fizic îndurat la cozile interminabile dar perfect ordonate și frigul puternic răbdat la lungile slujbe de noapte desfășurate sub cerul liber, oamenii arătau fericiți. Nici o asemănare cu chipurile desfigurate de ură, cu rânjetele anomice sau neliniștea isterică de la alte manifestații populare mai mult sau mai puțin contemporane. (Să mă ierte oamenii profunzi și responsabili, cu adevărat frumoși și măcar în cugetul lor liberi, care au fost de asemenea prezenți – ca o minoritate – la protestele politice de masă. Nu figurile lor au umplut, însă, ecranele televizoarelor. Din păcate.)
O sărutare dată moaștelor îi transpunea pe credincioșii creștini în mod misterios din lumea necazurilor cotidiene într-o lume desăvârșită patronată de treimea credinței, speranței și iubirii. Întrebată de un jurnalist pentru ce s-a rugat, o doamnă a spus că s-a rugat pentru sănătate, copii, familie, prieteni și … dușmani. Nu știu dacă în legătură cu dușmanii o fi fost chiar așa dar este clar că doamna cu pricina credea că așa ar fi bine. (Neîndoilenic, protestatarii anti-sistem din Piața Universității nu s-au rugat pentru dușmani.)
Pentru agnostici moaștele sunt o adunătură de oase. (Sunt și creștini care nu venerează moaștele.) Pentru cei care cred în cultul moaștelor, acele oseminte sunt întruparea harului sfânt, legătura materială dintre Dumnezeu și oameni realizată prin intermediul rămășițelor nemurite (sic!) ale celor care au trăit în respectul legilor dumnezeiești. Aceste rămășițe sunt, pentru credincioși, dovada că oamenii trăiesc, pot și trebuie să trăiască în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trăiește tainic în oameni.
Credința acestor oameni este demnă nu numai de respect ci și de invidie (un sentiment mai puțin lăudabil). Cei care cunosc durerea îndoielii, nu pot decât să admire capacitatea atâtor români de a crede fără să se îndoiască. Este impresionant să auzi poveștile multora care spun cum s-au vindecat de boli grave sau au scăpat de necazuri foarte palpabile, rugându-se la diveși sfinți. E greu de spus dacă sfinții și moaștele lor i-au ajutat sau credința lor i-a salvat. Fapt este că miracolul, cel puțin aparent, s-a produs. În măsura în care comportamentul viscerelor noastre este puternic influențat de acțiunea creierului nostru, biserica se constituie într-un spital al sufletului; suflet prin care se vindecă și celelalte boli. În măsura în care asemenea oricărui corp, și corpul omenesc generează un câmp invizibil care inter-relaționează cu alte câmpuri similare, este perfect posibil ca de calitatea vibrației sufletești – cerebrale – a fiecăruia să depindă starea de spirit – pozitivă sau negativă, hotărâtă sau șovăielnică, empatică sau refractară – a unei comunități întregi. O stare de spirit care îi afectează direct comportamentul, acțiunea, eficiența.
De ce să li se spună acestor oameni că nu au dreptate? De ce să li se răpească beneficiile unei aparențe care produce doar consecințe reale pozitive? Nu doar pentru ei ci și pentru cei cu care ei vin în contact. Cu ce garanții li se poate nega dreptatea? De unde știu cu atâta siguranță cei care nu cred, că cei care cred greșesc? Cei care, în numele rațiunii, se îndoiesc de justețea credinței altora dar nu se îndoiesc de justețea propriei îndoieli, nu sunt decât niște bigoți seculari, niște dogmatici de semn contrar.
Și chiar dacă veneratorii moaștelor ar greși, crezând în ceea ce nu există, care ar fi paguba? Nici una. În schimb, dacă nu greșesc, cei care se îndoiesc și vor să îi smintească s-ar putea să aibă o mare problemă.
La ce bun atunci toată disputa? Cui servește acest militantism ateist chipurile „spontan”? La fel de „spontan” ca și manifestațiile anti-sistem din diverse piețe publice ale orașelor românești. Iată o întrebare cu atât mai justificată cu cât, în mod tradițional, BOR nu este militantă și nu practică prozelitismul. (Unii tocami asta îi reproșează.) Așadar, comunitatea scepticilor, agnosticilor sau ateilor, ca și comunitățile altor culte, nu riscă să se micșoreze prin convertiri la ortodoxie organizate de BOR.
În realitate natura acestui conflict nu este religioasă ci politică. Nu ideile și credințele se luptă. Confruntarea nu este cea dintre rațiune și misticism. Nici cea dintre pretinsa puritate a credinței și presupusa corupție a ierarhiei bisericești. Competiția este una de putere. Nu prozelitismul BOR sperie ci puterea BOR. Puterea unei biserci naționale indisolubil legată de identitatea națională românească și, pe cale de consecință, de interesele naționale românești. Iată caracterul obiectiv al contradicției.
            Partea a II-a[2]
Contestările tot mai virulente și așa zis spontane la adresa Bisericii Ortodoxe Române (BOR) ascund o luptă pentru putere. În ciuda aparențelor, aceasta nu este o luptă internă românească – fie între credincioși și ierarhia bisericească, fie între laicat și biserică – ci o luptă cu caracter geo-strategic. BOR este ultima structură de rezistență redutabilă a națiunii române.
Vorbind de putere trebuie în primul rând să reamintim că biserica nu se reduce la clădiri și nici la ierarhie. Ea este o comunitate de credincioși organizată ierarhic. Spre deosebire de statul român care are în frunte câte un politician mereu obligat să își „cumpere” cumva postul iar după aceea să își amortizeze investiția, BOR are în frunte dumnezeirea însăși; căci Patriarhul nu este decât „întâiul rugător” al românilor spre divinitatea conducătoare primordială.
BOR este o biserică națională. Aceasta nu se rezumă, însă, la dimensiunea geografică a națiunii. BOR, spre deosebire de statul român, unește prin cuvântul și sub semnul său dimensiunea teritorială cu dimensiunea culturală a națiunii române. Statul român este organizarea politică a societății trăitoare pe teritoriul României. El este un stat civic și multicultural. Statul tuturor cetățenilor români indiferent de religia sau de identitatea lor etno-culturală.
BOR îi adună în structurile sale pe credincioșii creștin-ortodocși români de pretutindeni; din țară și din lume. Numărul acestora (care îi include și pe cei care se consideră români fără a avea cetățenie română) este posibil să depășească totalul cetățenilor români. Contactele și influența lor în lume, însumate, le întrec, cu certitudine, pe cele ale cetățenilor români rezidenți în România, singuri.
BOR a dezvoltat o rețea uluitoare de eparhii conduse de episcopi și mitropoliți în întreaga lume, pe mai multe continente. Aceste „comunități românești extrateritoriale” s-au dotat cu infrastructuri (biserici și nu numai) și ierarhii respectate care le adună și le mențin tradițiile; așa cum nici o misiune diplomatică românească nu este în stare să o facă. În raporturile cu statul, românii din diaspora sunt doar indivizi legați, eventual printr-un contract de cetățenie, de niște birocrați fără chip. În raport cu BOR ei sunt comunități etno-culturale care gravitează în jurul centrului de iradiere principal situat la București, pe Colina Bucuriei, în Catedrala și Palatul Patriarhal. (Catedrala Mântuirii – adică a „Salvării” – Neamului va fi centrul simbolic al națiunii culturale creștin-ortodoxe române sugerând prin dimensiuni „măreția” ei. În condițiile în care poporului român i s-a inhibat tocmai instinctul măreției.) În toate momentele esențiale ale vieții lor (naștere, moarte, întemeierea familiei) românii creștin-ortodocși se adună, mulți în costume naționale, în biserici sub privegherea preoților sau ierarhilor locali. Patriarhul este reperul terestru al acestei rețele românești mondiale pe care, cel puțin teroretic, o poate mobiliza în orice moment întru susținerea sau respingerea unui proiect politic. (Adică un proiect a cărui realizare reclamă putere.)
Cum să lase, oare, România politică o asemenea putere în afara controlului său?! Cum ar putea actorii globali – corporatiști sau statali – care colonizează România politică să lase neatinsă o asemenea citadelă a ființei naționale românești?!
Până de curând, BOR nu a fost singura redută a neamului românesc. De o mare încredere populară și, pe cale de consecință, de o mare susținere și ascultare populară se mai bucura armata și presa. Fără a atinge nivelul de credibilitate al acestora, de un grad ridicat de simpatie s-au mai bucurat, pentru o oarecare vreme, sindicatele (mai demult) și autoritatea judiciară (mai recent). Lor ar trebui să le adăugăm, poate, după 1997, când Regele Mihai a revenit oficial în țară, Casa Regală.
Evident spiritele moderne și democrate nu au fost încântate să vadă că armata și biserica se află pe primele locuri în ierarhia încrederii românilor, în timp ce Parlamentul, instituția centrală a democrației, rămânea constant la coada listei. Desigur, găsim aici semnele unei societăți conservatoare – nu retrogradă ci sceptică față de aventurile revoluționare și deloc grăbită să îmbrățișeze modelele postmoderne, înainte de a fi sigură că vechii hegemoni și-au abandonat năravurile. În același timp aflăm și rezultatele unei lucrări perseverente – începute de URSS și continuate de protagoniștii Occidentului euro-atlantic – vizând distrugerea respectului românilor față de propriile elite politice.
Fapt este că, în concursul cu biserica pentru câștigarea minților și inimilor românești, statul secular s-a putut baza doar pe armată și întrucâtva pe justiție iar societatea civilă pe presă și eventual pe sindicate. Cu toate erau stâlpi de susținere ai națiunii. Între timp situația s-a deteriorat.
Primele au murit sindicatele. Le-a distrus corupția liderilor dar mai ales dezindustrializarea și colonizarea României. Acestea au pulverizat masele salariale compacte și au deznaționalizat patronatul. Subminarea capitalului românesc (la desăvârșirea căreia contribuie astăzi din plin acțiunile DNA), asociată cu neputința statului român de a civiliza capitalul globalizat, precum și legile antisindicale promovate de toate guvernările românești închinate – de dreapta și de stânga – ale ultimului deceniu, au lăsat sindicatele ca pe niște scoici goale cu conducători hăituiți și emasculați. Mișcarea sindicală a fost înlocuită de galeriile de fotbal, convocate după nevoi ca batalioane de asalt ale „partidelor trădării naționale” – cripto-partide care vor să participe la guvernare fără să participe la alegeri și de aceea acționează sub acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate.
După sindicate a căzut armata. Pe de o parte, ea a fost compromisă prin înmulțirea generalilor de intendență, de bucătărie, de sport, de famfară și evident, de informații, al căror număr aproape că a depășit numărul generalilor militari. Pe de altă parte, armata a fost implicată în scandaluri de corupție mai mult sau mai puțin artificiale care, nu tocmai întâmplător, au abătut atenția de la vitejia românilor dovedită pe diferite teatre de operații din lume. Mai mulți șefi ai Marelui Stat Major, pe lângă mulți ofițeri de toate gradele, au fost condamnați la închisoare prin hotărâri judecătorești adesea discutabile, acuzați fiind de fapte care nu aveau ce căuta în legea penală și, care, chiar de ar fi fost adevărate, nu prezentau pericol social în contextul concret dat. Pericolul social al decredibilizării capilor armatei este cu mult mai mare. La acestea se adaugă faptul că participarea armatei române la misiuni de succes asociate unor proiecte geo-politice eșuate, inițiate unilateral de aliați cărora România nu a știut să li se opună, a afectat aprecierea performanțelor ostășești ale românilor. Victoriile din luptele drepte purtate în războaie strâmbe atrag cu greu admirația.
Presa a urmat la rând. Mai mult decât pseudoștirile mereu infirmate de realitate sau comentariile neprofesioniste ori tendenționase, prestigiul, la un moment dat uriaș al mass mediei, a fost aruncat în aer atât de deconspirarea agenților sub acoperire strecurați în redacțiile ziarelor, radiourilor și televiziunilor, cât și de descoperirea mai recentă a uriașelor rețele oculte de interese nelegitime care i-au calibrat mesajul încălcând dreptul la corecta informare a cetățeanului, intoxicând și manipulând societatea pe care se presupunea că presa trebuie să o servească cu obiectivitate și pentru care ar fi trebuit să reprezinte „câinele de pază al democrației”. Aproape nimeni nu mai crede azi în independența presei române. Ea s-a dovedit a fi în prea mare măsură, nu doar dependentă de finanțatori odioși ci și insensibilă față de interesul național.
Despre justiție – ultima venită dar foarte rapid plecată din topul încrederii populare – nu sunt prea multe de spus. Caracterul său selectiv, hotărârile discriminatorii când nu au fost de-a dreptul scandaloase, evidenta politizare a autorității judecătorești, au sfârșit prin a fi sesizate de marea majoritate a populației, în ciuda spectacolului hollywoodian al anticorupției și a populismului care a însoțit activitatea antinațională desfășurată de „industria anticorupției”. Dincolo de imagine, realitatea corupției în creștere, unită cu paralizarea administrației naționale, subminarea capitalului național, lichidarea elitelor naționale și distrugerea destinelor unor oameni nevinovați, inclusiv din rândul cetățenilor obișnuiți (cazul Rarinca este emblematic), ca efecte ale unei justiții separate nu atât de celelalte puteri cât de națiunea română însăși, toate au convins că și „justiția coruptă ucide”. Ucide inclusiv statul român.
Cât despre Casa Regală ce se mai poate spune? După repatrierea sa în 1997 aceasta s-a integrat de o manieră fără precedent istoric în ordinea republicană a țării. Situându-se deasupra tuturor partizanatelor și în afara tuturor politicianismelor populiste, Regele și familia sa au devenit, chiar și pentru cei care nu sunt adepții monarhiei, un reper unificator și un standard moral al națiunii. Fără a cauționa necritic Republica dar și fără a o contesta, ei au contribuit la reconcilierea istorică a românilor cu ei înșiși, la coeziunea societății în plan intern și la proiectarea unei imagini respectabile a României pe plan extern. Regele și-a folosit legitimitatea istorică spre a întări iar nu spre a pune în discuție legitimitatea democratică a instituțiilor republicane. Grandoarea însemnelor monarhice a reușit să ofere cel puțin momente de grandoare unei națiuni însetată de măreție, căreia i s-a furat până și demnitatea, oferindu-i-se în schimb doar grandilocvența discursului populist al unei clase conducătoare de tot mai slabă calitate profesională și morală. Nimic nu putea distruge forța coagulantă a acestui mit arhetipal decât împingerea Casei Regale în scandaluri prilejuite de dispute prozaice. Granița între mitul arhetipal (o istorie exemplară care oferă un model de unitate) și mitul tribal (o istorie care justifică dezbinarea) s-a dovedit a fi foarte subțire. Specialiștii manipulării au făcut ca ea să fie repede traversată. Când de la măreția simbolului se trece la mizeria biografiei omenești, din flacără nu mai rămâne decât cenușa.
Așa se face că BOR a rămas singură. Ultimul aliniament pe care neamul românesc se mai poate apăra. Acum însă i-a venit rândul. Era de așteptat să vină. Iată de ce, indiferent de reproșurile care i s-ar putea face, ea trebuie apărată. Explicațiile prin care se suține că acuzele vizează administrația iar nu credința, ierarhia iar nu credincioșii, nu pot fi primite nici măcar atunci când sunt sincere. Ele ignoră și ocultează pericolul principal: acela ca bătând păstorul să se risipească turma; ca odată cu apa murdară să aruncăm din covată și copilul – națiunea română. Or, aceasta trebuie evitat, oricare ar fi prețul!
Partea a III-a[3]
            Ca orice alcătuire omenească BOR nu este perfectă. Ea este o adunare de credincioși iar nu una de sfinți; o comunitate de aspiranți la desăvârșire iar nu una de desăvârșiți. De aceea BOR este susceptibilă de critică. Problema este cine o critică, pe ce se întemeiază legitimitatea criticii, care este obiectul criticii și în ce scop este criticată? Să le luăm pe rând.
I. Din punct de vedere formal BOR este criticată de atei, de credincioșii altor culte și de propriii săi membri. În grupul celor din urmă trebuie să facem distincție între practicanți și nepracticanți, pe de o parte, și între credincioșii elevați (spiritualizați), practicanții tradiționaliști și dogmaticii radicali.
1. Nu este nimic surprinzător în aceea că ateii sau agnosticii nu cred în moaște, în sfinți, în icoane, în rugăciune și altele asemenea. Pentru ei toate acestea sunt o pierdere de timp, de bani și de energie creatoare. Într-un stat laic sunt liberi să gândească astfel și sunt liberi să își exprime gândurile.
Față de aceștia BOR se raportează chiar în termenii laicității atunci când – evident, considerându-i păcătoși – spune că Dumnezeu îl iubește pe păcătos, pe care îl mântuiește, mai mult decât pe credincios, pe care îl încearcă. „Pe păcătos îl ajută Dumnezeu, căci la bolnav vine doctorul iar nu la omul sănătos.”
Cu atât mai mult în aceste condiții nu sunt justificate, credibile și admisibile criticile atee la adresa BOR, în măsura în care ele trec dincolo de dialogul intelectual bazat pe respect reciproc dintre teologie, filosofie și știință. Neavând nici o legătură contractuală cu biserica, agnosticii nu au nici un temei să o tragă la răspundere pentru ceea ce face în sânul ei. Având însă o legătură contractuală cu statul român ei trebuie să respecte caracterul secular al acestuia. Când nu o fac, statul este ținut să îi sancționeze garantând astfel egalul tratament al tuturor credințelor și libertatea cultului.
2. Emil Cioran spunea că nu poate fi tolerant acela care crede cu adevărat în valorile sale. Toleranța față celălalt presupune îndoiala față de sine. Din atare perspectivă criticile celorlalte culte la adresa ortodoxiei pot fi înțelese.
Ele trebuie să se limiteze însă la aspectele teologice fără a trece pe terenul luptei „politice”, adică al luptei de putere, dintre biserici. Ecumenismul, puternic sprijinit de BOR (în ultimile decenii BOR a creat mai multe centre ecumenice în România iar Patriarhul BOR prezidează un Consiliu consultativ al tuturor cultelor din România), facilitează o asemenea atitudine.
Fiecare cult se organizează și funcționează potrivit rânduielilor lui și nu are a se amesteca în problemele interne ale altor culte. Într-un stat laic aceasta mai înseamnă și excluderea prozelitismului. Comunitățile trebuie să își mărturisească public credința în deplină libertate și siguranță. Mai departe, revine fiecăruia dreptul de a adera la o religie sau alta, liber de orice presiuni, de orice promisiuni și de orice temeri lumești.
În același sens critica ierarhilor BOR se poate face numai în interiorul bisericii respective potrivit prevederilor sale canonice iar nu pe stradă de adepții altor culte, în baza unor „proceduri ad hoc”.
3. Trecând la dezbaterile din sânul BOR, este necesar să amintim că biserica nu se organizează după principiile statului democrat. O comparație atentă între cele două ar putea duce la observarea mai multor elemente comune, decât se crede. Ele explică și garantează conviețuirea statului cu biserica.
Cu toate acestea deosebirile rămân esențiale. Ele nu îngăduie, nu pot îngădui și nu au de ce să îngăduie preluarea în cadrul BOR a instrumentelor de dezbatere, luptă și decizie specifice ordinii de stat. Biserica nu este organizarea politică a unei comunități ci organizarea ei spirituală; nu este instrumentul prin care o cultură se exprimă în competiția puterilor politice ci este cultura însăși ca putere a cuvântului celor fără de putere. De aceea, a critica BOR pentru că nu este organizată democratic sau a încerca reformarea ei prin folosirea procedeelor caracteristice democrației de stat (inclusiv demonstrații de stradă), ar fi un nonsens. Ceea ce s-ar obține astfel ar fi doar un stat religios fără dinți – un fel de teocrație frustrată – care ar intra imediat în coliziune cu statul laic.
II. Cu privire la fondul criticilor aduse BOR, să ne oprim la doar trei: că este prea coruptă; că este prea închisă, prea conservatoare și prea autistă din punct de vedere social; că este prea permisivă, prea flexibilă și prea puțin militantă. O observație generală referitoare la toate aceste critici luate împreună este aceea că în loc să caute a optimiza valorificarea aportului BOR ca entitate organică cu o anumită identitate istorică, criticii vor un alt fel de BOR pe care istoria nu l-a produs, nu îl va produce și nici nu știm dacă ar trebui să ne pară rău că nu a fost produs.
1. Să trecem repede peste tema corupției. Corupția este o problemă sistemică în România. Corupția nu poate fi eradicată în biserică atâta timp cât ea este endemică în societate. Nu poți trăi ca om cu desăvârșire sănătos într-o societate cu desăvârșire bolnavă.
Pe această temă, mă limitez a compara felul în care avansează lucrările pentru realizarea megaproiectului Catedralei Mântuirii Neamului, supravegheate de BOR, cu cel privind lucrările pentru construirea autostrăzii București-Comarnic, supravegheate de Guvern. Dacă BOR s-ar fi ocupat de construcția infrastructurilor de transport ale României, probabil că țara ar fi avut astăzi câteva mii de kilometri de autostradă la costuri considerabil mai mici. Să faci din lăcomia câtorva preoți un argument pentru a acuza și decredibiliza o întreagă comunitate de credincioși ale cărei exemple de cinste nu le relevă nimeni niciodată, reprezintă cel puțin încălcarea principiului proporționalității. Când vorbim despre corupția BOR – care privește mai mult aspecte morale ținând de ceea ce în termeni economici s-ar numi „abuz de poziție dominantă” iar nu de însușirea banului public – ar trebui într-adevăr să arunce primul piatra cel care nu a greșit niciodată.
2. O altă acuzație frecvent întâlnită privește „obscurantismul” BOR, „înapoierea” sa, „bigotismul” maselor de credincioși aliniați la sărutarea moaștelor, inapetența pentru modernizare. Acestea sunt puse adesea în contrast cu modernitatea bisercii catolice.
Intelectualitatea fină, inclusiv cea creștin-ortodoxă, nu privește cu simpatie fervoarea mistică a multor credincioși, pe care îi acuză de fanatism, primitivism și incultură. Ea reproșează ierarhiei bisericești că nu ia măsuri pentru a combate asemenea atitudini; ba mai mult că le-ar încuraja și ar urmări perpetuarea lor spre a-i putea exploata pe cei ținuți în întuneric.
Acești critici fac parte din aceeași categorie cu cei cărora nu le place cum arată Parlamentul României, suprapopulat de mârlani iresponsabili cu titluri științifice cumpărate. Nu ne place cum arată Parlamentul? Dar așa arată poporul român care l-a ales! Nu ne place cum arată biserica? Dar așa arată credincioșii români care o constituie? Nici Parlamentul nici biserica nu sunt o elită în sensul calitativ al cuvântului. Parlamentul este o proiecție a electoratului; este electoratul la scară redusă. Biserica este chiar totalitatea membrilor săi. Dacă dorim să fie altfel și ca acest altfel să vină mai repede, trebuie ca fiecare dintre noi să se implice într-o dezbatere publică menită a ridica nivelul mediei dintre frunte și coadă.
i. În domeniul educației statul are un sistem de organizare mult mai autoritar decât biserica. (Asta și apropo de cei care critică BOR pentru a fi mai puțin democrată decât statul.) În școlile de stat o teorie se poate schimba de pe o zi pe alta. Profesorul o predă și elevul o preia ca atare. Biserica nu poate practica asemenea viraje bruște. Ea nu trebuie să demonstreze ci să convingă. Or, convingerile se schimbă cu mult mai greu. Tocmai de aceea munca educativă trebuie să vină mai mult de la baza socială decât de la vârful administrativ.
Culmea este că ierarhia BOR tocmai asta face de câțiva ani buni. Relația dintre teologie, filosofie și știință reprezintă obiectul multor dezbateri de excepțională calitate organizate, printre altele, la Televiziunea Trinitas. Predicile ierarhilor BOR introduc nenumărate elemente de raționalism în mesajul religios. Am ascultat o predică excepțională a Patriarhului Daniel (nu doar Prea Fericit ci și Prea Hulit) în care anumite miracole biblice erau explicate prin referire la faptul că materia se prezintă în chip de corp și de câmp, iar Învierea, elementul central al religiei creștine („Dacă Isus nu a înviat zadarnică este credința voastră și propovăduirea noastră” – apud Sf Apostol Pavel), era prezentată ca transfigurare iar nu ca resuscitare. Mă întrebam câți dintre cei prezenți la slujbă, care încă mai cred că Dumnezeu are barbă și care, fără să știe, perpetuează în comportamentul lor ritualuri sau credințe precreștine (păgâne) preluate din fuga istoriei, integrate și adaptate la creștinism fără să aibă vreo o bază în Evanghelie, au înțeles exact ce li se spune?
ii. Cât de departe și mai ales cât de repede poate merge, însă, ierarhia bisericii pe această cale, atâta timp cât ea se află nu doar sub presiunea elitelor spiritualizate ci și sub aceea a fundamentaliștilor care o acuză exact de ceea ce ceilalți îi contestă, respectiv de prea mult liberalism, relativism și ecumenism? Culmea este că și unii și alții vor o biserică mai militantă, mai agresivă, mai implicată în luptele sociale.
A calma fundamentalismul – străin deopotrivă doctrinei creștine și tradițiilor BOR – a fost misiunea pe care și-au asumat-o ierarhii români dintotdeauna. Au fost exemple de activiști religioși români. Au fost preoți români care au omorât în numele credinței și cu convingerea că o apără. Au fost și sunt creștini ortodocși români care au crezut și încă mai cred că o religie a iubirii nu poate fi promovată decât prin ură. Acestea sunt doar exemple izolate și derapaje necaracteristice.
BOR nu a cunoscut niciodată ceva de felul Inchiziției, nu i-a urmărit, judecat și executat pe necredincioși, nu a furnizat sprijin organizat extremismului, nu a alimentat radicalismul. Am fost martor al eforturilor supraomenști a cel puțin doi Patriarhi de a calma elanul fundamentalist al tinerilor ortodocși români care ar fi distrus țara. Rezistența organizată de ierarhia BOR a fost însă una de catifea. Nici nu putea fi altfel. Includerea a fost preferată excluderii, mângâierea respingerii, dialogul acuzei, iertarea sancțiunii, dragostea înfierării. Chiar și atunci când a greșit, BOR a fost ghidată de ideea unificării iar nu de cea a sciziunii, a excluderii. Ea a dorit inclusiv unirea progresiștilor cu habotnicii pentru a se ridica împreună. Ceea ce nu este deloc ușor. Și din păcate, după cum se vede, deloc apreciat.
iii. Este, oare, catolicismul mai spiritualizat? Comparațiile de acest gen sunt relative și de aceea înșelătoare.
Spunând acestea, să ne încumentăm la o singură observație. Sărbătoarea centrală a catolicilor este Crăciunul. La ortodocși sărbătoarea centrală este Paștele. Prima celebrează o naștere cum toți au văzut atâtea și și-o pot ușor imagina. Cea de a doua se referă la o înviere unică, la care nici un credincios contemporan nu a asistat. Care dintre acestea necesită o mai mare putere de abstractizare, de sofisticare și de credință? Este ușor să crezi în ceea ce ai mai văzut. Este foarte greu să crezi în ceea ce nu ai văzut și pare a fi împotriva firii. Sunt oare autoflagelările sau sanctificarea viscerelor, practicate de catolici, semnul unei superioare spiritualizări? Nu este rolul meu să mă pronunț. În materie de credință toată lumea are dreptate întrucât nimeni nu are nimic de demonstrat.
Cu o ritualistică simplificată prin adaptare la ritmurile vieții moderne, catolicismul occidental are biserici goale și mănăstiri părăsite. Păstrând un ritual apropiat vechilor origini bizantine BOR are lăcașuri de cult arhipline, în timp ce numărul mănăstirilor este în creștere. Să fie asta, oare, diferența dintre modernitate și bigotism? Să fie cea dintre șovinismul bogatului nemilostiv și disperarea bunului samaritean? Să fie cea dintre degradarea consumeristă a celor care au și elevația spirituală a celor care sunt? Orice ar fi este vorba despre opțiuni înrădăcinate într-o realitate istorică și geografică obiectivă care trebuie respectate ca atare.
Așadar, catolicismul nu este mai spiritualizat decât ortodoxia. El este mai socializat; adică mai implicat în problemele existențiale ale societății și de aceea aparent mai pragmatic. Asta este însă o altă discuție. Ea privește legătura dintre religie și politică. Despre ea vom vorbi în ultimul episod al acestui eseu.
Partea a IV-a[4]
            1. Cel mai grav reproș care se aduce BOR se leagă de lipsa sa de sensibilitate față de problematica socială. La aceasta face aluzie și formula atât de des repetată potrivit căreia în loc să se construiască spitale, se construiesc biserici. Deși spitalele sunt construite de stat iar bisericile se construiesc de credincioși. Deși la biserică vin și cei bolnavi și cei sănătoși, în timp ce la spital vin doar bolnavii. Deși bisericile sunt, cum am mai spus-o, la rândul lor spitale – spitale ale sufletului.
Ceea ce nu se observă este că în ultimele decenii BOR a evoluat imens în direcția implicării în soluționarea problemelor sociale. Pe teren social s-a produs cea mai mare schimbare de abordare și de mentalitate a BOR; perfect posibil sub influența studiilor făcute de ierarhii ortodocși în universitățile catolice. Astfel, mai mult ca niciodată în trecutul său, BOR a construit, dotat sau administrat orfelinate și cămine pentru bătrâni, școli și grădinițe, cantine pentru săraci și chiar clinici medicale. Nu mai vorbim de așezămintele culturale. Atunci ce justifică o asemenea critică?
Unii autori au observat cu pertinență că perpetuarea criticii respective este explicată prin aceea că BOR s-a implicat doar în soluționarea problemelor sociale dar nu și în dezbaterea cauzelor care au generat acele probleme. Așadar, ceea ce i se reproșează BOR este neimplicarea în acțiunea de prevenție. Cu alte cuvinte în planificarea politică; adică în lupta politică. Or, aceasta ar însemna să îi cerem BOR să fie altceva decât ea este.
Spre deosebire de alte biserici creștine – armeană, rusă, bulgară, sârbă, ca să amintim doar de cele orientale – BOR nu s-a născut prin „decret politic”. Nu există nici o dată la care să fie consemnat un gest al puterii politice având ca obiect creștinarea românilor. Aceasta înseamnă că ortodoxia română s-a afirmat fără vreo dependență de politică, de puterea vreunui stat. În atare sens se poate spune – pentru mulți paradoxal – că BOR a fost încă de la origine… „laică”. Ea nu este creația vreunui principe, respectiv a unui stat, ci, dimpotrivă, este cea care a creat statul sau, mai exact, a ajutat o populație să devină popor, națiune organică – adică să își construiască o identitate culturală pe temelia căreia și-a putut afirma dreptul la organizare politică de sine-stătătoare, la autodeterminare.
Independentă de politic și separată de stat de la origine, BOR nu putea fi decât ceea ce s-ar numi o „biserică aristocratică”: autolegitimată și autosuficientă, stăpână pe sine dar în vestmânt de rând, tolerantă pentru că era sigură de legitimitatea ei, fără ambiții politice precum și lipsită de tentația ca și de nevoia prozelitismului. Ușa BOR a fost totdeauna deschisă celor care doreau să intre. BOR nu a tras pe nimeni înăuntru și nici nu i-a condamnat pe cei care nu au vrut să vină la ea; nu a exclus pe nimeni și nu a ținut pe nimeni cu forța.
Aceasta a sosit la pachet cu o anumită indiferență față de ceea ce se petrecea în afara vieții spirituale a bisericii. Deschisă față de cei ce veneau spre ea, BOR s-a închis în sine față de cei care rămâneau în afara ei și de frământările lor. (Lucrul explică și atitudinea BOR față de ateismul militant al comunismului real, în contrast major cu acțiunea contestatară a bisericii catolice.) Ca regulă, ierarhii BOR nu au căutat să influențeze politica statului căruia i-au oferit identitate, cu timpul agenda acestuia evoluând, la rându-i, independent de cea a bisericii. Excepții au existat – cu efecte mai bune sau mai rele – dar ele nu au făcut decât să întărească regula.
Susținătorii occidentali ai principiului laicității nu pot decât admira și invidia o asemenea situație. În contratimp cu ei, tocmai românii care se declară admiratori ai civilizației occidentale, par a cere acum BOR să se politizeze și o critică pentru că nu o face. Oare chiar asta vrem? O biserică actor politic?
Cei care o doresc trebuie să înțeleagă că implicarea tot mai profundă a BOR în rezolvarea problemelor sociale vine, de astă dată, la pachet cu prozelitismul. Nu poți face omletă fără să spargi ouă. Tratarea sărăciei se face prin caritate sau milostenie. Prevenirea sărăciei presupune o anumită organizare a societății care, din perspectiva BOR, trebuie să pună în armonie ordinea cetății terestre cu ordinea cetății celeste. Așa se trece de la religie la ideologie și de la liturghie și cateheză la „ora de religie” în școlile de stat. În 1990, la ieșirea din comunism, BOR pleda pentru introducerea în programele școlare a unor ore de etică religioasă și istorie a religiilor. În 2015, mai implicată ca niciodată în realitatea socială, BOR a insistat pentru organizarea unor ore de religie creștin-ortodoxă. Câtă vreme aceste ore sunt opționale nu se poate vorbi despre prozelitism. BOR continuă să nu aibă nevoie de el. Este vorba însă despre consecințele firești ale unei implicări sociale mai avansate. Acum se cere atenție pentru ca din prea mare entuziasm criticist să nu transformăm BOR într-un actor politic cu tendința de a-și apropria statul. Democrația națională bolnavă nu se poate salva prin teocrație.
2. Analiza nu poate fi încheiată fără a aduce în discuție și relația dintre BOR și stat pe tărâm fiscal. Unii se plâng că BOR nu plătește suficiente impozite și că, dimpotrivă, se înfruptă de la bugetul statului, la formarea căruia contribuie și cei care nu sunt creștin-ortodocși.
Problema este greșit pusă. BOR nu este un evazionist fiscal. Ea plătește exact atâtea impozite cât prevede legea statului. Principiul laicității impune însă statului anumite obligații față de comunitățile de credincioși. Prima și cea mai cunoscută privește tratamentul egal al acestora. Respectiva obligație nu este însă nici singură și nici simplu de interpretat. Ea nu exclude ci presupune recunoașterea și sprijinirea comunităților religioase care sunt părți constitutive ale societății în folosul căreia lucrează statul. Pe de altă parte, egalitatea de tratament, pentru a fi reală și pentru a conduce la o egalitate de situație între comunitățile de credință, implică recurgerea la discriminarea pozitivă.
Statul trebuie să observe că spre deosebire de celelalte culte (romano-catolic, greco-catolic, musulman, precum și cultele protestante și neo-protestante) care au o organizare transnațională și deci sprijin financiar extern, BOR este o biserică națională care nu se poate bizui decât pe sprijinul statului unde majoritatea cetățenilor se declară a fi în același timp români și creștin-ortodocși, România. Sprijinind toate celalte culte pentru păstrarea identității și capacității lor de funcționare, acest stat este ținut să acorde cultului principal sprijinul principal. Aceasta inclusiv întrucât între numărul fidelilor și dimensiunea problemelor lor există o relație direct proporțională.
O asemenea abordare nu poate duce la concluzia că România ar fi un stat religios. Trebuie înțeles, însă, că o națiune civică solidă nu poate exista fără o identitate culturală certă. De aceea statul român ca națiune civică trebuie să acorde sprijin națiunii culturale române. Faptul nu înseamnă nici că România ar fi un stat etnic. Trebuie admis, însă, că o națiune pluriconfesională (căci nu toți românii sunt creștin-ortodocși) nu se poate bucura de coerență culturală fără un reper central la care minoritățile de credință să se raporteze. În același timp, trebuie observat că un stat multi-cultural nu poate ajunge la unitate civică dacă toate comunitățile sale etno-culturale – în primul rând cea majoritară – nu posedă deplina conștiință a identității lor și această identitate nu se exprimă în deplină securitate. Un stat civic și multicultural – cum este România și cum sunt toate statele-națiune moderne – nu este viabil dacă nu este echitabil și nu este echitabil dacă toate comunitățile etno-culturale care îl alcătuiesc nu se găsesc în raporturi care exprimă echilibrul între putere și legitimitate. În cazul nostru dintre puterea pe care o conferă numărul și legitimitatea pe care o conferă identitatea. De aceea, sprijinul dat BOR de către stat nu vizează favorizarea unui cult în detrimentul altora (inclusiv a agnosticilor) ci crează premisa clarității și securității identitare a majorității cetățenilor români care alături de claritatea și securitatea identitară asigurată de stat tuturor celorlalte comunități confesionale și etnice cofondatoare ale națiunii civice române (statului român), îi dau trăinicie și unitate acesteia.
Cum statul nu are decât banii contribuabililor, el susține o asemenea politică prin subvenții bugetare sau scutiri de impozite. Astfel toți cetățenii contribuie la construcția statului lor ca unitate în diversitate. Cine nu înțelege aceasta nu înțelege cum se construiește un stat în care cetățenia este chemată să adune ceea ce identitățile despart, iar întregul este ținut să aibă o identitate suficient de conturată spre a concura sau coopera eficient cu alte state în folosul tuturor părților sale.
3. Problema nu este, deci, felul în care statul român laic, civic și multicultural s-a raportat la BOR ci felul în care partidele au făcut-o. Acestea nu au fost nici un moment interesate să slăbească BOR, atâta timp cât BOR a rămas, potrivit tradiției sale, în afara sferei politice și, deci, nu le-a făcut concurență. Dimpotrivă, ceea ce au vrut partidele a fost să introducă BOR în această sferă de partea lor; adică să își aproprieze puterea BOR.
M-am pronunțat împotriva politizării BOR, tot atât de tare precum m-am pronunțat împotriva politizării justiției. Am fost împotriva discursurilor politice ținute în biserici sau folosirii ceremoniilor religioase în scopuri politice de partid. Nu am dorit folosirea amvonului ca tribună a discursului paritzan cu atât mai mult cu cât sunt convins că incendiile pornite de la candela din altar sunt de nestins. Din nefericire, presiunii partidelor politice a fost greu să i facă față de manieră absolută. Au fost preoți care au acționat partizan ca agenți electorali. Multe adunări religioase au avut parte de „momente politico-ideologice”. Prezența liderilor politici a tulburat adesea liniștea rugăciunii.
Cu toate acestea ierarhia BOR a rezistat. Sunt martor al acestei rezistențe. Cu diplomație, Patriarhii și întreg episcopatul BOR, pe care i-am cunoscut destul de bine, au refuzat chemările de a se implica în politică, încercând să creștineze partidele iar nu să politizeze biserica. Au făcut-o nu neapărat din principialitate ci din înțelegerea faptului că orice partizanat extern va duce la sciziuni interne în sânul bisericii, distrugându-i tocmai unitatea din care îi vine tăria.
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ordinea statală, ierarhia BOR nu este un guvern format de partidul care a câștigat alegerile, avându-l pe Patriarh ca Prim-Ministru. Diversele curente care compun comunitatea credincioșilor – progresiști, tradiționaliști, fundamentaliști – nu se întrec în alegeri spre a-și impune opinia și programul prin intermediul ierarhiei. Patriarhul și ceilalți ierarhi nu se plasează de o parte sau de alta, la o extremă sau alta ci ating deodată toate extremele și exprimă simultan toate școlile de gândire. Aceasta este tradiția apolitismului BOR în care nimeni nu este chemat și nimeni excomunicat. Toți vin când vor și stau cât cred de cuviință. De aceea BOR nu este o amenințare pentru partide ci numai o eternă atracție alimentată de speranța iluzorie că ar putea-o captura și lua-o ostatec.
4. Astfel analiza noastră ajunge la concluzia sa firească. Dacă BOR este o putere pe plan spiritual-identitar dar care refuză să se manifeste pe planul competiției politice, cine este interesat să o slăbească? Cine o atacă? Nu partidele politice. Pe acestea nu le deranjează. Nu statul român. Acestuia îi conferă substanță identitară. BOR deranjează pe toți aceia pe care îi deranjează existența unei națiuni române sigură de sine și de aceea rezistentă. Cine nu vrea să se împiedice de refuzul românilor, trebuie să submineze BOR. Orice actor statal sau corporatist care vrea să aibă o Românie la dispoziția sa trebuie să neutralizeze forța coagulantă a BOR. Cine vrea să distrugă neamul românesc trebuie să distrugă BOR.
Evident BOR este susceptibilă de critici. Cei care o fac cu bună credință trebuie să știe însă pe ce teren joacă și care sunt riscurile ca nemulțumirile lor, mai ales atunci când sunt exprimate în afara bisericii cu instrumentele politicii de stat, să fie canalizate spre a lăsa națiunea română fără unul dintre principalele sale atuuri identitare iar nu pentru a perfecționa viața spirituală a credincioșilor creștin-ortodocși români. Aceasta în detrimentul tuturor cetățenilor României, indiferent de originea lor etno-culturală sau de religia lor. Căci România este patria lor comună.
În acest context, înainte de a încheia, merită citate cuvintele atât de actuale ale lui Mihai Eminescu, cuvinte pe care o prietenă care nu este de confesiune ortodoxă mi le-a semnalat chiar în timp ce redactam prezentul eseu: “Biserica răsăriteană este de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise. Ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari sau turci. Ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu.”
Cu toate păcatele ei omenești, BOR este o redută de apărare a neamului românesc. Din nefericire, ultima.



[1] http://adrianseverin.com/bor-ultima-reduta-de-aparare-a-neamului-romanesc-1/
[3] http://adrianseverin.com/bor-ultima-reduta-de-aparare-a-neamului-romanesc-3/
[4] http://adrianseverin.com/bor-ultima-reduta-de-aparare-a-neamului-romanesc-4/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină