Articol despre vizitele pastorale ale preotului. Apărut în revista Arhiepiscopiei Timișoara, Învierea, anul XXV, NR. 29 (563), Serie Nouă, noiembrie 2014.
Vizitele pastorale
Prof. Alexandru Hrab
Trăim
într-o lume secularizată în care membrii Bisericii se îndepărtează tot mai mult
de Adevăr, se îndepărtează tot mai mult de calea care duce spre Hristos.
Falsele valori stau la loc de cinste pe când adevăratele valori sunt
considerate demodate fiindcă ele ar îngrădi chipurile libertatea omului. Acesta
este mediul în care preotul, ca și păstor sufletesc al parohiei este chemat să
intervină pentru ca păstoriții să-și găsească din nou calea spre Dumnezeu. Urmând
cuvintelor și exemplului Mântuitorului care a spus că „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10 ,45) și că „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun
îşi pune sufletul pentru oile sale”.(Ioan 10 ,11), preotul trebuie să caute
să fie păstorul cel bun care să-și pună sufletul și să-și slujească enoriași.
Una
dintre metodele de intervenției pe care le poate folosi preotul în folosul
slujirii credincioșilor, pe lângă oficierea sfintelor Slujbe, pe lângă predica
duminicală și orele de cateheză este reprezentată de vizitele pastorale. Dar ce
sunt vizitele pastorale? În linii mari sunt „întâlniri ale preotului cu
enoriașii săi, în casele acestora sau în instituțiile în care aceștia își
desfășoară activitatea”[1]. Astfel,
putem să spunem că vizitele pastorale sunt întâlniri ale preotului cu toți
membrii parohiei, de la cei mai mici, până la cei mai bătrâni, întâlniri care
au loc de obicei la casele acestora, în care preotul stă de vorbă cu ei și în
care caută să afle nevoile lor și în același timp să propovăduiască Cuvântul
lui Dumnezeu.
Părintele Nicolae Necula de la
Facultatea de Teologie din București a împărțit vizitele pastorale în vizite sistematice sau programate, adică cele care se efectuează
după un plan bine stabilit, bine pus la punct și vizite întâmplătoare, adică vizitele care țin de îndatoririle
liturgice ale preotului față de credincioși din parohiei[2]. Totuși
trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste vizite întâmplătoare care țin de nevoile
liturgice ale credincioșilor se pot considera cu adevărat vizite în sensul
propriu al cuvântului din care credincioși pot învăța câte ceva? Dacă ele se
fac mai ales atunci, după cum afirmă părintele, când omul se află în boală sau
la sfârșitul vieții pământești[3] acei
oameni ce mai pot învăța, ce mai pot discuta cu preotul când lor le stă gândul
la necazul care s-a abătut sau care se abate asupra lor? Este adevărat că și
aici preotul poate să-i îmbărbăteze ajutându-i să-și pună nădejdea în Dumnezeu,
dar în astfel de momente este greu că cei păstoriți să se gândească la nădejde.
Și așa de multe ori în unele locuri a devenit o tradiție ca doar atunci când
cineva „trage să moară” preotul să meargă să-l viziteze. Este bine și de folos
ca preotul să-i viziteze pe cei aflați în suferință, dar acest lucru trebuie să
fie constant și nu doar atunci când aceștia sunt într-un stadiu final al bolii[4] și
astfel nici cel bolnav, dar nici ceilalți credincioși nu vor vedea în preot pe
cel care aduce moartea, ci pe cel care dă nădejde, care dă speranță pe cel care
vine să-L aducă pe Hristos Care dă vindecare.
Privind
de această dată spre vizitele sistematice, observăm că la aceste vizite au fost
încadrate și vizitele legate de marile sărbători, pentru binecuvântarea casei[5]. Și aici
intervine o problemă, de exemplu, într-un sat mare sau la orașe, unde sunt
totuși mai mulți slujitori la o parohiei, mai există timpul necesar ca preotul
să poată să stea de vorbă și să asculte probleme de la fiecare casă pe care o
binecuvintează?
Cu
adevărat cele prezentate mai sus reprezintă vizite, dar ele sunt vizitele de
necesitate, vizite sacramentale, vizite în care se discută prea puțin despre
nevoile oamenilor, în care prea puțin se ține cont dorințele lor, așa cum ar
trebuie să fie după părerea noastră vizitele pastorale. Plecând de la cele
enunțate, nu vedem rostul împărțirii
vizitelor pastorale în vizite programate și ocazionale, ci vizitele ar trebui
să fie pe ordinea de zi a agendei preotului o continuă lucrare a acestuia. De
preferabil ar fi, dacă s-ar putea și ar permite timpul să nu treacă o zi în
care preotul să nu viziteze măcar o familie din parohie. Un bun exemplu de
vizite pastorale poate fi urmărit și în romanul „Lucrătorii viei”[6].
Din păcate pentru mulți dintre
preoți vizitele pastorale nu au o importanță deosebită. Se mulțumesc cu faptele
prezentate mai sus și atât, uitând parcă cuvintele Mântuitorului: „adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut
unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 45).
a) De
aceea nu putem să nu vedem importanța vizitelor pastorale, mai ales pentru un
preot venit nou în parohie pentru că reprezintă un bun prilej ca preotul să-și
cunoască viitorii enoriași și să-și aleagă colaboratorii potriviți pentru ca în
viitor să-și pună în mișcare toată parohia, așa cum afirmă părintele Gheorghios
Kapsanis „preotul poate să pună în
mișcare toată parohia lui și să insufle un interes catehetic în toate cadrele
și membrii ei, astfel încât toți să colaboreze la lucrarea catehetică, fiecare
în felul său propriu, unul prin rugăciune, altul prin exemplul și sfaturile
lui, iar altul prin susținerea economică a lucrării catehetice. Preotul catehet
transformă parohia într-o parohie care catehizează. Psalții, epitropii,
paracliserul, dobândesc o conștiință catehetică”[7].
b) Un
alt rol important al acestor vizite este acela că prin ele, preotul poate
cunoaște întreaga situație financiară a membrilor parohiei. Astfel, va putea ca
să ceară sprijinul persoanelor bine puse la punct din punct de vedere financiar
pentru a le ajuta pe acele persoane din parohiei mai năpăstuite de soartă.
c) Un
alt mare rol pe care îl au vizitele pastorale este legat de problemele
spirituale ale credincioșilor. Așadar, preotul va putea sta de vorbă cu ei
dându-le un sfat potrivit pentru că de multe ori un cuvânt face mult și astfel,
enoriași vor vedea în preot un adevărat părinte pe care simte durerea atunci
când fii săi sufletești sunt bolnavi spiritual. Despre necesitatea vizitarea
celor bolnavi trupește numai amintim aici fiindcă am amintit mai sus.
d) Un
alt beneficiu al vizitelor pastorale îl reprezintă împrietenirea preotului cu
cei mai mici membri ai familie. Astfel, copiii vor fi familiarizați cu preotul
și nu vor vedea în acesta un om înfricoșător așa cum i-au învățat părinții, ci
un prieten de nădejde, un om la care vor ști să apeleze atunci când au probleme
grave.
e) O
altă situația care impune vizită pastorală este dată de construirea unui nou
locaș de închinare, sau pentru înzestrarea locașului cu obiecte necesare
cultului, sau pentru pictarea ei, de asemenea, pentru întreținerea cimitirului
sau a unor clădiri anexe bisericii[8]. Preotul
va merge însoțit de epitrop și de preferabil un membru al consiliului parohial
pentru a vedea fiecare familie din parohiei cum și în ce fel poate să ajute la
ducerea la bun sfârșit a celor începute.
Ca
o concluzie preotul nu trebuie să uite „să-i viteze în mod regulat și constant
pe cei bolnavi, pe cei în vârstă, pe cei săraci și pe cei care se află în
diferite situații grele. El trebuie să-i consoleze, să le insufle curaj, să le
dea speranță și să se îngrijească de ajutorarea lor”[9]. Și să
fie conștient că acest lucru nu se poate realiza fără ajutorul vizitelor
pastorale.
În
câteva cuvinte putem spune că prin vizitele pastorale se continuă Liturghia din
Biserică sau am putea spune că ele reprezintă o „Liturghie după Liturghie”. Ele
ne arată că Liturghia nu rămâne doar la actul săvârșirii ci ea se continuă în
viața preotului și implicit prin vizita preotului și în viața credincioșilor.
Ele sunt ocazii prin care preotul poate să-și cunoască enoriași mai ales dacă
este un preot venit nou un parohie. De asemenea, ele reprezintă un prilej de a
sta de vorbă cu membrii Bisericii și a-i învăța. Reprezintă un prilej de-a-i
cerceta pe cei aflați în suferință. De asemenea, urmând exemplul păstorului și
turma va începe să-și facă vizite și astfel se va restabilii pentru oameni
comuniunea pierdută. Am putea spune că vizitele pastorale fac parte din marea
misiune pastorală și de catehizarea pe care preotul o are primită de la Hristos
și prin care preotul nu face altceva decât să-i conducă pe oameni spre Hristos.
Bibliografie
·
***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită
sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 2006.
·
Bel,
Pr.
Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie,
pastorație, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
·
Iosu,
Lect. Univ. Dr. Mihai, Studii de Teologie
practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009.
·
Necula,
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție
și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004.
·
Matallinos
Gheorghios D., Parohia – Hristos în
mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004.
[1] Pr. Prof. Univ.
Dr. Nicolae D. Necula, „Ce sunt vizitele pastorale, când se fac și ce rol au
ele în activitatea preotului?”, în Tradiție
și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004, p.
285.
[4] În legătură cu
pastorația bolnavilor recomandăm studiul Părintelui Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu,
„Priorități pastorale: bolnavi”, în Studii
de Teologie practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009, pp.
77-100.
[6] Este vorba
despre romanul lui Dumitru Beleneș, apărut la editura Oastea Domnului din Sibiu
în anul 2012, roman în care aceste prezintă primii 10 ani din viața preotului
Ioan Mirea, cel care va ajunge mai târziu Episcopul Iosif Gafton.
[7] Gheorghios D.
Matallinos, Parohia – Hristos în mijlocul
nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 117.
[9] Pr. Prof. Dr.
Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație,
ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 97.
loading..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu