Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.

duminică, 19 octombrie 2014

Oameni și flori… Arhimandrit Teofil Părăian


Părintele Teofil Părăian a fost un ieromonah delicat cu iubire pentru tot ceea ce este sensibil, pentru ceea ce este gingaș. Ceea ce a scris și ce ne-a rămas prin cărțile dânsului merită o atenție deosebită. Am ales pentru delicatețea lui acest material:

Oameni și flori…
Cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși, acum de curând, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioșii care s-au gândit la mine au socotit că își pot arăta simțămintele lor calde și limpezi pentru mine prin flori. Se obișnuiește ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Și acum, în vremea noastră, există această posibilitate nu numi avare, ci și în vreme friguroasă – iarna, toamna – se pot oferi flori. Bineînțeles, se oferă flori de către cei care au o considerație față de flori și au o considerație față de oamenii cărora le oferă flori.
Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumusețe. Cel care oferă flori oferă ceva din frumusețea sufletului său și vrea să înfrumusețeze, să adauge ceva la frumusețea celui ce primește florile. De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori, de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le aduc înaintea lui Dumnezeu. M-am gândit la aceasta pentru că odată, demult, în primii ani de mănăstire, mi-a citit cineva o nuvelă scrisă de Gala Galaction. Scriitorul Gala Galaction a fost preot și a scris o nuvelă, o schiță – nici nu știu ce este da fapt – intitulată „Trandafirii”. Și scrie el în această schiță că o fată i-a oferit niște trandafiri și el a luat buchetul și l-a dus la o cruce.
Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Asta o știm de la Sfântul Apostol Iacob, a scris-o în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim și noi la fiecare Sfântă Liturghie, în rugăciunea amvonului, când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.
Cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși, floarea are darul ei, ea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Și asta ne aduce aminte că și noi suntem ceva unic. Așa că este o legătură între flori și oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseța lumea aceasta, pământul acesta, și așa suntem și noi. Și noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumusețăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulțim ceea ce este frumos, să înflorim așa cum înfloresc florile, fără să știe pentru cine înfloresc. O floare înflorește prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Și bineînțeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumusețea lumii și mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înflorește pentru ea, în primul rând, pentru că așa există, dar înflorește și pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înflorește. Există o floare care se numește „floarea-reginei” sau „floare-de-colț”. Crește pe munte, în locuri la care se ajunge greu și, de aceea, bineînțeles că este văzută de puțin oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colț, la floarea-reginei, și ea totuși înflorește, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că așa a lăsat-o Dumnezeu. Iar când ajunge cineva totuși la ea înseamnă că a înflorit și pentru acela care o vede și o culege. Așa trebuie să fim și noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem și noi ceva din gingășia unei flori. De altfel, și florile sunt de mai multe feluri. Gândiți-vă la un bujor, de pildă, așa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreția lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă și flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brândușele – nușcelele cum le mai spune pe aici și totuși ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că așa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, și noi trebuie să fim așa. Și noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem și noi bucurie. Florile aduc gingășie, să aducem și noi gingășie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreția lui Dumnezeu. Florile mirositoare își revarsă parfumul lor în jur, să avem și noi „miros de bună mireasmă duhovnicească”, să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alții, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, îți aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îți ofer eu acum, Tu ne-ai dat. floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, și eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ți le ofer Ție, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primește-le pe ele cum m-ai primit pe mine”.
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite și florile. E zice:
„Cu de lacrimi gene unde înalț rugă Domnului,
Sufletul păzește-mi, Doamnei, în tot ceasul somnului.
Gândurile ce mă tulbur` cu-al Tău Duh înfrânge-le,
Trupului meu dă-i odihnă, răcorește-mi sângele.
Somn ușor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile
Și cu inimă curată să mă scoale zorile
Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele,
Să pot umple ca și ele fagurii cu binele.
Și să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toți îngerii”.
E o alcătuire gingașă ca florile, e o alcătuire pe care o poți oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aș vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulțească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca și ele  fagurii cu binele» - și să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta – «de pe valea plângerii, Dumnezeul din slavă, ce-L slăvesc toți îngerii»” să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca și florile, cu gingășie, cu delicatețe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc și eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc și eu un spor de bucurie, un spor de mulțumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc și le grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumusețe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru spovedanie și când ar trebui să spunem și dacă suntem ca florile, și dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem și dacă suntem delicați, și dacă suntem sau nu suntem gingași, când ar trebui să spunem dacă înmulțim binele sau nu îl înmulți,, dacă avem conștiința că am putea să fim sau chiar suntem ca florile, și prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creați ca să înmulțim binele, ca să fim și noi ca florile, bineînțeles oameni fiind, și nu numai flori. Am fost creați ca să învățăm de la flori să fim curați, să fim luminați, am fost creați să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc și înfloresc, să ne bucurăm și prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.
Dumnezeu să ne ajute!
Mănăstirea Brâncoveanu,
8 martie 2002[1]





[1] Arhimandrit, Teofil Părăian, Cale spre bunătate, ed. Sophia, București, f.a., pp. 206-210.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină