!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


miercuri, 28 mai 2014

Să ne pregătim pentru credință

Să ne pregătim pentru credință


            Mă simt tot mai mult înconjurat de o lume nedreaptă, depravată, plină de rivalități, de falsitate. De mult timp mă întreb: cum să găsim o ieșire?
Răspunsul creștin este credința.
De bună seamă, credința este dar a l lui Dumnezeu, însă trebuie s-o ajutăm, să ne deschidem spre a o primi.
De ceva timp, ca fondator al perspectivei personaliste în psihologie, încerc să înțeleg predispoziția către credință urmând calea psihologică. Cred că este vorba de un proces psiho-spiritual. Un drum ce se cere străbătut progresiv, urmând etape tot mai înalte.
Pentru mine, credința este dar, nu în sensul că nu ține seama de diversele etape psihologice evolutive, ci în sensul că realitatea din care suntem alcătuiți și care ne înconjoară este gratuită, este dar. Credința, prin urmare, nu poate face abstracție de autoanaliză, de reducerea nevrozei personale, ci trece dincolo de aceste aspecte, le depășește. Ca și copilul, care, în primii ani de viață, trăiește realitatea ca fiindu-i proprie, în mod atotputernic, fără limite, și apoi – și aceasta îi dovedește creșterea, drumul către maturitate – începe să-și cunoască limitele și să trăiască realitatea ca fiind diferită de sine, exterioară propriilor puteri, nu ca emanare a propriului Eu.
Credința, deci, în accepțiunea mea, este acea «capacitate» care ne permite să trăim realitatea ca ceva aflat dincolo de Eul nostru, diferit de noi, realitate căreia îi dăm respect.
Credința ca spațiu care ne ajută să ieșim din propriul nostru Eu.
Credința ne spune că nu ne mai putem simți importanți, orgolioși pentru succesele noastre pământești, ci pentru Dumnezeu. De aceea, dacă avem credință, nu ne mai putem mândri cu ceea ce facem, ci cu ceea ce ni se face.
Pentru mine, actul de credință înseamnă a depăși limitele Eului nostru pentru a ne transporta într-un alt spațiu, cel al transcendenței, al spiritualității, nu pentru a ne sărăci, a ne slăbi, ci pentru a atinge armonia, conștiința.
Pentru a ajunge mari.
Numai centrându-ne pe Dumnezeu putem stabili o armonie adevărată cu noi înșine și cu ceilalți.
Chiar și cu dușmanii.
Chiar și cu moartea.
Numai astfel putem intra în contact cu componenta noastră cea mai profundă, cu misterul existenței noastre.
Cu adevărata noastră esență.
Cu dimensiunea noastră divină[1].


[1] Valerio Albisetii, Drumul vieții. Cum să recunoaștem și să valorificăm aspectele pozitive, Pauline, f.l., f.a., pp. 84-85.

2 comentarii:

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină