!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


miercuri, 5 februarie 2014

Profesorul de Religie, bucurie și Cruce Laurențiu Dumitru

Profesorul de Religie, bucurie și Cruce
Laurențiu Dumitru
           
Multe dintre discuțiile de la întâlnirile metodice ale profesorilor de Religie au ca laitmotiv nemulțumirea acestora față de calitatea elevilor la clasă. Profesorii se plâng spunând că elevii sunt uneori greu de ținut în frâu, de controlat, sunt indisciplinați și gălăgioși la ore și nu sunt întotdeauna interesați de mesajul transmis. Alții încă vorbesc de lipsa unei forme eficiente de notare care să îmbine strălucit dreptatea cu dragostea creștină…
            Care să fie totuși problema? Nu știm să vorbim pe limba tinerilor? Atitudinea noastră nu e cea mai potrivită cumva? Le repugnă credința sau chiar viața morală? E o situație generalizată în învățământul românesc actual? Putem deci generaliza ți în cazul altor discipline sau o lipsă a noastră? E greu de răspuns la aceste întrebări…
            Mă întreb unde și când a fost Mântuitorul Hristos – Învățătorul absolut – primit de toți, iubit de toți? Să ne amintim de episodul consumat după scoaterea demonilor din cei doi nefericiți și trimiterea lor n turma de porci. Toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar locuitorii Gadarei, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L L-au rugat să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Dacă pe Hristos nu L-au primit din cauza unei turme de porci înecate, de ce găsim strigător la cer că tânărul liceean încorsetat de atâtea discipline și teme pentru acasă găsește la ora de religie să fie mai detașat, mai puțin stresat, mai neatent?... Apoi, patimile lui nu sunt oare porcii, iar noi, mărturisind pe Hristos cel Viu, dorim să-i înecăm.
            Discutam nu demult cu un coleg, profesor de Religie, despre situația stresantă a sfârșitului de semestru. Am ajuns amândoi la concluzia că dacă refuzi dorința elevilor de a-i lăsa să repete puțin (zece minute) înaintea unei teze importante îi poți pierde pentru credință. Tânărul adolescent e vanitos, orgolios și o astfel de respingere îl va îndepărta de Hristos și Biserică. Profesorul de Religie nu-și poate permite să aibă atitudini acerbe, înverșunate, căci riscă să primească din partea elevilor atitudini de repulsie față de Religie și Biserică[1]. De aceea e nevoie ca profesorul de religie să aibă mult tact pedagogic și mult entuziasm… Lipsa entuziasmului, spune Dostoievski, este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsă de zel. De asemenea, profesorul de religie trebuie să cunoască foarte bine învățătura Bisericii și cultura profană, dar și mentalitatea tinerilor cărora li se adresează. Regretata Mama Sica (profesoară de Religie – Anastasia Popescu), vorbind despre discuțiile libere cu elevii de diferite teme abordate prin prisma creștinismului, afirma printre altele: „Între noi au loc discuții despre Yoga, new-age, S.F., rock (aici este mai dificil); trebuie lecturii multe pe tema aceasta pentru a le câștiga încrederea, nu trebuie explicații improvizate sau incorecte[2].
            Am văzut personal elevi terorizați de unele discipline; învață la ele, iau note mari, dar nu le vor iubi nicicând. Responsabilitatea noastră e foarte mare, e una educativă, dar și soteriologică (în perspectiva mântuirii). De modul în care profesorul de Religie, acest „sacerdot al catedrei, sacerdot laic[3], reușește să-și apropie clasele de elevi depinde formarea gustului pentru sacru, dezvoltarea sentimentului religios. Hristos nu are pe nimeni de pierdut, căci Fiul Omului a venit ă caute și să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11). Nici noi nu ne permitem să pierdem pe nimeni. Nu e datoria noastră de a împărți turma (clasa de elevi n.n.) în oi și capre, în cei de-a dreapta și cei de-a stânga în oi și capre, în cei de-a dreapta și cei de-a stânga… Nu avem de unde ști când se va afla fiecare pe drumul damascului… Câți dintre sfinți au mers de mici cu evlavie la Sfânta Liturghie? Câți din ei luau anaforă sau aghiasmă pe nemâncate dimineața? Viețile Sfinților enumeră foarte mulți păcătoși care s-au pocăit! Te sâcâie elevul la ore? Să ai milă, nu înverșunare. Ți se pare că-i pierdut? Pentru Hristos nu e! El face din desfrânați sfinți, din tâlhari cuvioși, din prigonitori apostoli. Aceasta nu e lucrarea noastră, ce a Lui, a Învățătorului suprem. Se întâmplă, și e omenește până la un anumit punct, să simțim uneori deznădejde. Marele teolog antiohian și cel mai mare predicator pe care l-a avut Biserica de la Cincizecime până azi, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne arată într-o Omilie a sa o astfel de situație limitată. În general Sfântul se adresa auditorului cu apelativul „iubiților” (nu ne-ar strica nici folosirea acestei formule, dacă nu o folosim, cel puțin să-i strigăm pe elevi pe numele de botez n.n.). Însă în Omilia XLI la Facere (P.S.B. 22) începe cu totul altfel: „Preget și șovăi dacă trebuie să vă mai tâlcuiesc sau nu astăzi Scriptura. Mă gândesc că vă învăț în fiecare zi, vă îndemn și vă întind această duhovnicească masă și totuși mulți din cei ce vin aici și iau parte la această învățătură duhovnicească și la masa cea înfricoșătoare și cutremurătoare sau toată ziua în hipodrom și n-au nici un câștig de pe urma strădaniei mele… Deci cu ce inimă să mai predic unor oameni care nu vor să câștige nimic din cuvintele mele? Și ne e de mirare! Și plugarul pregetă să mai arunce semințele și nu maia re nici o tragere de inimă să iasă cu plugul când vede că pământul rămâne tot neroditor, cu toată munca și osteneala lui, și nu-i răsplătit după vrednicia muncii sale…”[4]. Și totuși să nu deznădăjduim, căci nici Sfântul nu continuă în același duh întreaga Omilie! Spune mai departe marele Gură de Aur: „Chiar dacă, aruncând sămânța cea duhovnicească nu culeg rod din pricina trândăviei celor ce mă ascultă, totuși răsplata mea e neștirbită. Eu semăn argintul ce mi s-a încredințat, împlinesc porunca dată de Stăpân, iar celor ce m-au ascultat se va cere capitalul cu dobândă. Cu toate acestea nici eu nu mă gândesc că n-am nici o pagubă și că am îndeplinit ce trebuia să fac, ci vreau ca și voi să faceți bună neguțătorie cu cele ce vă dau, ca să nu suferiți pedeapsă ca și cel ce a ascuns talantul…”[5].
            Dumnezeu e cu noi, și dacă El e cu noi cine e împotriva noastră? Oricine va primi pruncul acesta (rog a se citi profesorul) în numele Meu, pe Mine mă primește; iar oricine Mă va primi pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca 9, 48). Poate unii găsesc de cuviință să ne catalogheze drept idealiști, niște don Quijote ce ne batem cu morile de vânt. Atât știu că doar dragostea este cea care schimbă sufletele. Dacă elevul nu vedea la noi dragoste, (dar nu ori fel de dragoste, nu fățarnică, ci una jertfelnică, o dragoste pentru toți, nu numai pentru cei cu viață duhovnicească), nu văd să se schimbe lucrurile, să apară roadele prea repede. Dragostea toate le iartă, toate le crede, dragostea niciodată nu cade[6]. Iar Dumnezeul nostru este dragoste și să slujim, cu timp și fără timp, lui Hristos și tinerilor elevi pe care El ni i-a încredințat.
            Știm că virtutea dragostei îl arde pe diavol – singurul dușman al nostru – căci despre el spune Scriptura că vine și ia cuvântul din inima lor ca nu cumva crezând să se mântuiască (Luca 8, 12). Ce cuvânt înfricoșător!
            Atunci când cuvintele noastre nu mai au putere, să vorbească cu putere însăși viața noastră, faptele noastre. E greu, dar ce lucru dificil se săvârșește fără jertfă? Hristos a atenționat pe toți cei ce-L mărturisesc în fața oamenilor: În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33)[7].




[1] Aș putea spune că preoții de mir (și părinții călugări, mai ales) se întâlnesc mai rar decât profesorii de Religie cu astfel de situații, pentru că, de obicei, slujitorii altarului predică sau țin cateheze celor prezenți în biserică, celor ce-L caută pe Dumnezeu, deci acelor care primesc mai ușor de Religie să fie într-o împreună-lucrare.
[2] Mama Sica, Cum să-i învățăm pe copii religia, Editura Anastasia, București, 1995, pp. 226-2227.
[3] Sintagmele sunt folosit de Pr. Dr. Eugen Jurca în Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Editura Marineasa, 2001, p. 168.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a II-a, Omilii la Facere II, P.S.B. 22, E.I.B.M.B.O.R., 1989, p. 79.
[5] Idem, p. 80.
[6] Din imnul iubirii al sfântului Pavel, vezi I Corinteni 13.
[7] Laurențiu Dumitru, „Profesorul de Religie, bucurie și Cruce”, în Laurențiu Dumitru, Hristos și tinerii, ed. Egumenția, Galați, 2009, pp.257-264. Articolul se mai găsește și aici: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=30.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină