!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


miercuri, 5 februarie 2014

Cum şi ce trebuie să fie profesorul de religie?

Cum şi ce trebuie să fie profesorul de religie?

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

     Predarea religiei în şcolile de stat, după 1989, prin reactivarea învăţământului religios, practicat până la instaurarea comunismului ateu, în ţara noastră, este una dintre marile binefaceri ale schimbărilor intervenite în societatea românească în ultimii 14 ani. Scos brutal din planul de învăţământ şi din formarea şi educarea tinerilor şi consfinţit prin  Constituţie, ca separat sau înlăturat din preocupările tineretului, prin acea formulare binecunoscută: „Şcoala este despărţită de Biserică”, învăţământul religios s-a întors din nou, în sala de clasă, în şcoală, fiind oficial asigurat de actuala Constituţie a României. Religia este materie de studiu, ca toate celelalte discipline de învăţământ.
            Cât este de benefic pentru formarea completă şi complexă a personalităţii umane, cu toate împotrivirile care s-au manifestat şi se manifestă, din păcate, prin unele părţi, de către persoane incapabile să înţeleagă rolul religiei în modelarea sau dăltuirea caracterului, nu mai este cazul să vorbim. Un om, şi cu atât mai mult o persoană care se pretinde intelectual sau cu o instruire care îl defineşte ca pe un om de care, nu poate să aibă aceasta calitate dacă îi lipseşte acest compartiment care înseamnă cunoştinţele religioase, atât de bogate şi de interesante şi care, de cele mai multe ori, constituie o cheie a înţelegerii valorilor culturale şi artistice. Să nu gândim ce ar însemna pentru o persoană care nu are cunoştinţe religioase, să viziteze pinacotecile marilor muzee din lume. Sunt convins că n-ar înţelege mai nimic din aceste valori artistice care sunt inspirate, în majoritatea lor, din Biblie, teologie şi istoria Bisericii în general. De asemenea, mă gândesc cât este de penibil, ca să nu spun ridicol, văzând o personalitate, pretinsă a fi om de cultură, care nu ştie nici măcar gradul de adresare faţă de o persoană bisericească sau clericală, sau care confundă termeni teologici ori îi întrebuinţează necorespunzător.
            Dar, pentru că învăţământul religios, ora de religie în general, să fie eficientă sau să-şi atingă scopul propus, aceasta trebuie să fie de calitate. În procesul instruirii şi educaţiei religioase, trebuie să fie implicaţi toţi factorii de răspundere. Aşa cum sublinia Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al Biserici Ortodoxe Române, în mesajul adresat elevilor la deschiderea noului an şcolar, 2001-2002, „în această unitate, elevi, dascăli şi părinţi, trupeşti şi sufleteşti, instituţii şi foruri cu atribuţii în domeniu, suntem chemaţi să împlinim menirea şi datoria sfântă de a instrui, educa şi forma noua generaţie. De la mic la mare, de la copil la părinte, de la aceştia la dascăli şi educatori şi, mai departe, la autorităţile de stat, cu responsabilităţi în acest domeniu, şi până la autoritatea spirituală, Biserica, avem datoria ca, în ciuda greutăţilor, să găsim calea împlinirilor”[1]. Dar rolul cel mai important, în procesul învăţământului religios, îl are, fără îndoială, profesorul de religie, cel chemat să vorbească, să înveţe şi să facă să fie cunoscute valorile religioase şi frumuseţea învăţăturii creştine, să mişte sufletele învăţăceilor şi să formeze caractere moral-religioase. Profesorul de religie „este chemat la munca deloc uşoară, dar frumoasă, de educator şi formator, să-şi deschidă inima şi sufletul către învăţăcei cu acea dragoste de pedagog, socotită miracolul oricărei activităţi didactice, care luminează mintea şi sensibilizează sufletul în duhul valorilor morale”[2]. De aceea, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii sau să aibă calităţi şi virtuţi deosebite pentru ca lucrarea lui să fie eficientă şi să rodească în sufletele învăţăceilor, făcând interesantă şi mai ales utilă lecţia de religie. Ne vom referi la câteva dintre ceste calităţi care trebuie să împodobească chipul adevăratului profesor de religie.
1.      Prima condiţiei sau calitate, care se cere profesorului de religie, este buna şi solida
sa pregătire profesională. Învăţământul religios trebuie profesat de persoane calificate,adică să aibă pregătire de specialitate, înţelegând prin aceasta absolvenţi ai şcolilor de teologie, seminar sau facultate de teologie. A lăsa învăţământul religios pe seama profesorilor improvizaţi, care nu au nici o legătură cu biserica şi teologie este o mare greşeală. De aceea, este bine să fie făcut de preoţi sau absolvenţi de teologie şi seminar. Oricât s-ar strădui o persoană, care nu a trecut printr-o şcoală teologică, să facă învăţământ religios, nu va reuşi să obţină rezultate satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât persoana respectivă a avut preocupări străine sau contare învăţăturii de credinţă. Acolo unde preotul are suficient timp, ca pe lângă obligaţiile pastoral-misionare, să predea şi religia la şcoală, putem vorbi despre o situaţie ideală, pentru că prezenţa preotului, în uniforma preoţească, cu autoritatea şi prestanţa lui, impune mai mult respect şi mai multă seriozitate orei de religie. O dată cu preotul intră Hristos în şcoală, preotul fiind prin excelenţă un slujitor al Mântuitorului. Fireşte că şi profesorul mirean de religie, bărbat sau femeie, poate fi un foarte bun cadru didactic pentru predarea acestei materii.
2.      Pentru ca ora de religie să fie cât mai eficientă, lecţia trebuie foarte bine pregătită.
Încercarea sau îndrăzneala de a ne prezenta în faţa elevilor fără pregătirea temeinică a lecţiei este o mare eroare. Improvizaţia, tendinţa sau intenţia de spune câte ceva la lecţia de religie sunt foarte păgubitoare ca şi cealaltă deficienţă de a spune orice sau de toate la ora de religie, care nu poate aduce decât carenţă în formarea elevilor. Lecţiile trebuie să se desfăşoare după programa analitică, aprobată de Sfântul Sinod şi de inspectoratele şcolare, şi care trebuie să cuprindă titlurile exacte ale lecţiilor, pe care profesorul trebuie să le respecte. Am asistat la o inspecţie de definitivat într-un oraş mare din ţară, la o oră de religie, predată de un fost student foarte bun de la Facultatea de Teologie, dare care nu s-a ţinut deloc de titlul lecţiei , despre Argumentele Învierii Domnului, ci a făcut o expunere de teologie dogmatică, fără prea mare legătură cu titlul lecţiei. De aceea, se impune ca profesorul să respecte titlul lecţiei, ă-l acopere sau să-l justifice cu materia predată şi mai ales să respecte momentele logico-psihologice ale unei lecţii, aşa cum le urmărim la cateheză. Lecţia trebuie să fie sistematică şi să nu vorbească despre orice. În această privinţă, îmi amintesc cuvintele marelui nostru profesor de teologie, Pr. dr. Ioan G. Coman, dascăl erudit şi patrolog de reputaţiei internaţională, care spunea într-o împrejurare festivă legată susţinerea unei teze de doctorat a uni tânăr asistent la Facultatea de Teologie: „Orice lecţie la catedră este o Sfântă Liturghiei. Aşa cum ne pregătim pentru Sfânta Liturghie tot aşa să ne pregătim pentru susţinerea lecţiei. Să nu dăm geană în geană până nu ne pregătim dumnezeieşte lecţia”. Ilustrul profesor vorbea dintr-o experienţă personală de o viaţă, excelând ca profesor cu lecţii care trezeau admiraţia prin erudiţia, documentarea şi pregătirea lor. Dacă profesorul de religie mirean nu slujeşte la altar, catedra este pentru el Sfântul Altar. De aceea, se cade să dea lecţiei de religie toată importanţa care i se cuvinte. Tot în sensul acestei idei, se exprima atât de frumos şi de plastic Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, care spunea la începutul anului şcolar: „Sunetul clopotului pentru noul an şcolar 2001-2002 să fie înţeles precum chemarea Bisericii la o lucrare sfântă, la o Liturghiei a Cuvântului, la o comuniune a dragostei şi a înfăptuirilor bine plăcute lui Dumnezeu”[3].
3.      Profesorul de religie trebuie să fie un bun pedagog şi psiholog, ştiind să-şi
adapteze lecţia la puterea de înţelegere şi la nivelul de pregătire al elevilor. Dacă el va veno să vorbească în faţa copiilor despre lucruri de teologie înaltă, de speculaţie teologică rafinată şi cu un limbaj prea specializat, riscă să nu fie ascultat sau înţeles. Fireşte că există termeni şi expresii de specialitate, dar ei trebuie explicaţi pe înţelesul copiilor. Limbajul bombastic, presărat cu neologisme, cu termeni în limbile clasice sau alte limbi străine denotă preţiozitate şi lipsa de tact pedagogic şi de simţ psihologic. Copiilor trebuie să li se vorbească mereu cât mai simplu, dar atrăgător şi convingător. Erudiţia unui profesor de religie nu constă în limbajul de preţiozitate şi bombastic întrebuinţat, ci în temeinicia cunoaşterii problematicii religioase şi a modului de a o preda.
4.      Una dintre condiţiile esenţiale pe cate trebuie să le îndeplinească un profesor de
religie este ca acesta să fie un bun creştin şi credincios cu adevărat. Fără îndoială că lecţia de religie, având un caracter teoretic, poate fi făcută şi de o persoana care nu are convingeri puternice religioase, care să ia din cărţi şi din manuale informaţii pentru a întocmi lecţia de religie, dar suntem siguri că lucrul acesta ar fi perceput imediat de către elevi. Una este convingerea sau ardoarea cu care vorbeşte un credincios şi alta este modalitatea de expunere a unei persoane care nu este încălzită sau nu vibrează la expunerea adevărurilor despre  Dumnezeu. Un asemenea profesor poate fi un bun teoretician, dar cu siguranţă el nu creează aderenţa sufletească necesară pătrunderii în inimile copiilor. Un asemenea profesor este ca un pictor care pictează sfinţi fără să creadă în ei sau ca un teolog care vorbeşte despre Dumnezeu fără să creadă în El. În această privinţă, sunt demne de amintit cuvintele Sfântului Diadoh al Foticeii, care spune: „Nimic nu este mai sărac decât cugetarea care, stând afară de  Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu”[4]. Un profesor de religie necredincios este un mercenar, care primeşte simbrie, dar niciodată nu va putea crea convingeri.
5.      Profesorul de religie trebuie să fie un model de urmat pentru elevii lui, arătând un
caracter moral bine definit şi o trăire şi comportare demne de un adevărat creştin. În toate domeniile de activitate, dar mai ales în preoţiei şi predarea religiei se cere o strictă şi riguroasă concordanţă între ceea ce se vorbeşte şi se face. Totdeauna elevii vor să vadă în profesor un model de urmat. Modul de comportare al profesorului în general şi al celui de religie în special poate avea urmări definitorii în viaţa tinerilor, adică îi poate zidi sufleteşte sau dărâma, creând convingeri religioase, sau dimpotrivă, depărtându-i de credinţă. De aceea, comportamentul uni profesor de religie trebuie să fie cel al unui adevărat creştin. În această privinţă, el poate fi un exemplu convingător nu numai pentru elevi, dar şi pentru colegii lui de cancelarie. De la ţinuta exterioară, care înseamnă grija pentru o costumaţie decentă, care să nu frizeze frivolitatea, de la modul manierat a se adresa colegilor şi elevilor, utilizând mereu un limbaj care să nu aibă nimic comun cu trivialitatea sau vorbirea urâtă de stradă, de la grija de a se feri să fumeze sau să consume băuturi alcoolice, a  avea viaţă morală exemplară şi până la punctualitatea la orele de curs şi toate activităţile didactice, ca şi pregătirea serioasă a acestora, profesorul de religie trebuie să fie un permanent model. Căci ne imaginăm ce impresie urâtă şi ce decepţie creează în sufletele colegilor şi ale elevilor profesorul de religie, care vorbeşte despre Dumnezeu şi lucrurile sfinte la oră, iar în viaţa sa se comportă ca un străin de toate acestea. Un profesor cu ţinuta indecentă, cu părul neglijent sau o profesoară cu rochii sau fuste scurte şi blugi care fumează şi consumă băuturi alcoolice, care înjură sau vorbeşte urât, cu viaţa morală dubioasă, care întârzie sau lipseşte de la ore sau face lecţiile de mântuială sau improvizate, nu vor zidi niciodată, ci vor dărâma. Nu mai vorbim despre atitudini brutale faţă de elevi, vorbire răstită, pedepsirea copiilor cu metode nepedagogice, bătaie, injurii, mod de adresare urât, care nu au ce căuta în atitudinea unui profesor de religie. Dimpotrivă, bunătatea, blândeţea, delicateţea şi înţelegerea trebuie să primeze.
            Tot atât de importantă este şi trăirea religioasă şi participarea la slujbele Bisericii a profesorului de religie la care trebuie să facă părtaşi şi pe elevii săi, căci, pe lângă instruirea religioasă, învăţământul religios trebuie să aibă în vedere şi educaţia religioasă, adică formarea de buni şi autentici creştini. În această privinţă, de mare importanţă este viaţa liturgică a Bisericii la care trebuie să participe şi profesorii şi elevii, şi care, din păcate, este aproape total neglijată. Ora de religie rămâne o oră teoretică fără aplicare în viaţa practică, adică în rugăciunea şi în slujba bisericească. Puţin sunt profesorii de religie care se spovedesc şi se împărtăşesc sau participă la sfintele slujbe din biserică şi cu atât mai puţin sunt cei care duc elevii la biserică, ceea ce este o mare carenţă a învăţământului religios. Căci, aşa cum arăta Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, „predarea religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii în izvorul limpede şi pururi curgător al Cuvântului şi astfel să modeleze sufletul copilului, să-l purifice, să-l înnobileze, să-l facă mai bun, să-l ferească de toate ispitele şi capcanele vieţii…, iar dascălii îşi asumă responsabilitatea nu doar în planul strict didactic, ci şi al confruntării cu provocările epocii, ca aşteptările părinţilor copiilor să îşi găsească împlinirea în realizările acestora, în formarea loc ca oameni cinstiţi şi demni”[5]. De aceea, acest obiectiv al învăţământului religios, adică educaţia sau formarea de caractere creştine trebuie urmărită cu mult mai multă atenţie şi interes.
6.      Profesorul de religie este şi trebuie să rămână un misionar. El nu face numai
munca ştiinţific – didactică de a instrui pe elevi, adică de a-i îmbogăţi cunoştinţele religioase sau de a-i forma ca buni trăitori ai învăţăturilor de credinţă, ci el este şi un misionar. El nu trebuie să uite niciodată că, deşi este un salariat al şcolii sau al inspectoratului şcolar ori al Ministerului Educaţiei, cercetării şi Tineretului, el este un om al Bisericii. El îndeplineşte un mandat al Bisericii şi în Slujba Bisericii şi încă unul dintre cele mai frumoase şi mai importante, acelea de a mărturisi adevărurile de credinţă. Profesorul de religie este un apostol şi face apostolat creştin. De aceea, şi cunoştinţele lui religioase sau teologice, ca şi comportamentul ireproşabil îi sunt absolut necesare pentru o asemenea lucrare de apostolat didactic. În acest sens, pe lângă predarea corectă şi temeinică a învăţăturii de credinţă a Bisericii elevilor săi, el trebuie să fie şi un apărător al acesteia în faţa celor care se pronunţă împotriva Bisericii, a învăţăturilor sale, care dispreţuiesc tradiţiile şi obiceiurile creştineşti ortodoxe sau pur şi simplu răstălmăcesc dreapta învăţătură de credinţă. În împlinirea acestei misiuni, profesorul de religie este un slujitor fără sutană al Bisericii. De aici şi necesitatea ataşamentului său faţă de Biserică, ierarhie şi rânduielile şi buna vieţuire creştin ortodoxă.
            Iată prezentate sumar, câteva dintre calităţile şi virtuţile care trebuie să împodobească sufletul şi personalitatea profesorului de religie, sau câteva din condiţiile pe care acesta trebui să le îndeplinească pentru a fi într-adevăr un factor hotărâtor în desfăşurarea, cu frumoase rezultate, a instruirii şi educaţiei religioase. Predarea religie în şcoală este o şansă care trebuie fructificată din plin pentru a forma tânăra generaţie care va juca un rol hotărâtor în reaşezarea morală şi spirituală a neamului nostru, sărăcit şi pârjolit de vântul şi seceta educaţiei materialist-atee care a afectat în primul rând sufletele tinerilor, care se cer acum revigorate, educate şi întărite pentru noua lor răspundere de a fi viitorul unei ţări cu o istorie şi cultură atât de bogate şi frumoase şi cu un creştinism atât de vechi şi puternic ca însăşi fiinţa acestui popor. Iată de ce apostolatul profesorului de religie este unul dintre cele mai frumoase, mai grele şi mai pline de responsabilitate şi el trebuie îndeplinit la înălţimea acestei chemări[i].


[1] Vezi mesajul Prea Fericitului părinte Teoctist la deschiderea noului an şcolar – Predarea religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii, în „Vestitorul Ortodoxiei” anul XII (2001), nr. 275-276, p. 3.
[2] Ibidem, p. 3.
[3] Ibidem, p. 3.
[4] Diadoh al Foticeii, Cuvânt despre viaţa morală, despre cunoştinţa şi despre dreapta socoteală duhovnicească, cap. VII, în Filocalia, trad. de Pr. D. Stăniloae, vol. I, Sibiu, 1946, p.341.
[5] Vezi mesajul Prea Fericitului părinte Teoctist la deschiderea noului an şcolar – Predarea religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii, în „Vestitorul Ortodoxiei” anul XII (2001), nr. 275-276, p. 3.


[i] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „7 Cum şi ce trebuie să fie profesorul de religie?” în Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 328-335.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină