!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


duminică, 22 decembrie 2013

În noaptea sfântă


În noaptea sfântă

De multe ori în Sfânta Scriptură, Mântuitorul spunea celor din jurul Său că, „au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud”. Şi nouă astăzi, ca de altfel omului dintotdeauna, ni se întâmplă să fim orbi şi urzi la nevoile semenilor, sau să nu putem pricepe anumite lucruri simple din cauza sufletului închis şi întunecat, a lipsei dragostei şi credinţei statornice. Dar există în viaţă „o noapte sfântă”, un moment de luminare la timpul potrivit, care ne face să vedem şi să auzim mai mult decât ne-am aştepta. Ca în istorioara ce urmează.

           
Era noapte geroasă. Un om porni prin întuneric, să ceară foc la cineva. Merse din casă în casă şi bătu de la uşă la uşă.
-          Oameni buni – zicea el – faceţi-mi un bine. Nevastă-mea a născut un copil şi trebuie să fac focul, ca să se încălzească şi ea şi pruncul.
Dar era târziu şi toţi oamenii dormeau. Nimeni nu-i răspunse. Şi se tot duse omul, până
ce văzu licărind un foc departe, departe. Se îndreptă într-acolo şi băgă de seamă, că focul ardea afară la câmp. O turmă de oi albe ca zăpada erau culcate în jurul focului şi un păstor bătrân şedea de pază lângă ele.
            Dacă se apropie omul de turmă, văzu trei câini mari, care dormeau la picioarele păstorului. Toţi trei se deşteptară odată şi săriră la el cu gurile căscate, ca şi când ar fi vrut să latre, dar nu se auzea nimic. Omul nostru vedea bine, cum li se zburlise părul pe spinare şi cum dinţii rânjiţi la străluceau în lumina focului. Îndârjiţi se aruncară asupra lui, ca să-l sfâşie şi omul simţi, cum unul îl apucă de picior, altul îl înhăţă de mână, iar al treilea i se aruncă în piept. Dar fălcile şi dinţii lor n-avură nicio putere şi omul nu simţi nimic.
            Atunci porni înainte să ia foc. Oile dormeau una lângă alta, de nu puteai trece printre ele. Atunci omul trecu peste dânsele şi niciuna nu se deşteptă şi nici nu se mişcă din loc. Când omul era aproape de foc, păstorul îşi ridică privirea. Era un bătrân vrăjmaş şi rău cu toată lumea. Când văzu, că se apropie străinul, puse mâna pe o bâtă lungă şi ascuţită, pe care o purta de obicei când pleca cu turma, şi azvârli cu ea din toate puterile în omul ce se apropiase. Bâta se duse drept spre străin, dar când era să-l izbească, apucă la o parte şi trecu zbârnăind pe lângă el, până departe pe coastă.
            Dar omul nu se sperie, ci se duse până lângă păstor şi zise:
-          Prieten, fă bine şi lasă-mă să iau puţin foc. Nevastă-mea a născut un copil şi
trebuie să fac focul, să se încălzească şi ea şi pruncul.
            Păstorul era cât p-aici să zic: ba. Dar când se gândi, că gurile câinilor se încleştaseră, când voiră să-l muşte, că oile nu se mişcaseră, când trecuse pe lângă ele, că bâta lui se dăduse la o parte şi nu-l lovise, îl cuprinse frica şi nu îndrăzni să nu îl lase să ia foc.
-          Ia cât vrei!
Dar lemnele de pe foc au fost arse toate. Nu mai era nici un tăciune, numai o grămadă
de jar, iar străinul nu avea niciun hârb sau altceva, ca să ia cărbunii aprinşi. Dacă văzu păstorul lucrul acesta, iar zise:
-          Ia cât vrei!
Şi era tare vesel că omul n-o să poată lua nicio scânteie de foc. Străinul însă, se aplecă
jos, adună cu mâinile jar din vatră şi-l puse în poala hainei… Şi nu-şi fripse mâinile, nici nu-şi arse haina, ci porni aşa cu jarul, ca şi când ar fi luat nuci sau mere.
            Atunci ciobanul, care era aşa de vrăjmaş şi rău, văzând toate acestea, fu cuprins de mirare şi începu să se gândească, ce noapte o mai fi şi asta, de nu pot să muşte câinii, oile nu se sperie, bâta nu loveşte şi focul nu arde? Chemă înapoi pe străin şi-l întrebă:
-          Ce noapte-i asta? Care-i pricina, de ţi se supun toate?
Atunci omul zise:
-          Nu pot să-ţi spun aşa ceva, dacă tu însuţi nu vezi! Şi plecă cât mai în grabă, ca să
facă focul, să se încălzească, nevasta şi copilul.
Atunci ciobanul se gândi, că nu poate lăsa pe om, să-i piară aşa dinaintea ochilor, până
ce n-o afla, ce înseamnă toate acestea. Se sculă dară şi merse în ascuns după el, până ce străinul ajunse acasă. Acolo văzu ciobanul că omul n-avea casă în care să locuiască, ci femei şi copilul stăteau într-o peşteră, ai cărei pereţi era de piatră rece şi goală.  Şi se gândi, că bietul copil trebuie să fie aproape mort de frig. Şi cu toate că era un om cu inimă de piară, acolo în peşteră i se făcu milă şi vru să vină într-ajutorul copilului cu ceva. Îşi luă cojocul de pe umăr, tăie din el o bucată bună de unde i se păru lâna mai  moale şi mai albă şi o dete omului, ca să culce copilul în ea.
            Şi îndată ce arătă, că şi el poate fi milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzu ce până atunci nu putea vedea şi auzi. Vedea în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint şi fiecare înger ţinea în mână câte o alătură şi toţi cântau cu glas mare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul, Care va mântui lumea de păcate.
            Atunci înţelese păstorul, că în noaptea aceasta toate erau pline de fericire şi nimeni nu voia să facă rău. Şi nu numai în jurul păstorului, ci peste tot locul erau îngeri care stăteau înăuntru în peşteră, pe stânci; unii zburau spre cer, alţii către pământ şi alţii veneau în umăr mare pe drum şi când ajungeau acolo, se opreau locului, se uitau la copil şi se închinau. Şi era atâta fericire, atâta bucurie, atâtea cântece şi jocuri. Toate acestea le văzu păstorul prin întunericul nopţii, când altădată pe o aşa vreme nu-şi vedeau nici mâna. Şi sufletul lui se umplu de căldură, era fericit că i se deschiseseră ochii şi, căzând în genunchi, mulţumi lui Dumnezeu.
            Ceea ce a văzut păstorul în noaptea sfântă am putea să vedem şi noi, dacă am fi vrednici să vedem, căci îngerii zboară cântând prin văzduh în fiecare noapte de Crăciun. Da prin credinţa şi dragostea noastră, trebuie să dobândim mai întâi astfel de ochi, prin care putem să vedem mărirea lui Dumnezeu.
(Povestiri duhovniceşti, vol. I,
ediţie îngrijită de pr. C. Cârstea)[1].



[1] Daruri pentru tot anul - 12 istoriase cu şi despre virtuţile creştine -, antologie alcătuită, prefaţată şi postfaţă de Laura Chîlnicean, ed. Icona, Arad, 2012, pp. 18-23.

Un comentariu:

  1. Foarte frumos. Multumesc!

    "Ce noapte-i asta? Care-i pricina, de ţi se supun toate?
    Atunci omul zise:
    - Nu pot să-ţi spun aşa ceva, dacă tu însuţi nu vezi!"

    Cât adevăr aici, Doamne! Avem nevoie de minte, inima şi ochi deschise, ca sa intelegem cu adevarat aceasta Taina!

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină